„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti şi vreme să zmulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.“ (Ecclesiastul, cap III, v. 1-3)
Totul este supus timpului după căderea omului în păcat, totul e trecător, trecut prin sita timpului, căci şi timpul s-a născut odată cu moartea şi deşertăciunea acestei vieţi.
Scriitorul Mihai Eminescu, în poemul filosofic Luceafărul, prezintă tema romantică a omului de geniu, locul lui în această lume. Geniul nu este supus timpului, timpul este doar o măsură a vieţii omului obişnuit, ce culminează prin moarte, nemurirea nu cunoaşte clipa timpului, fiindcă ea e unită cu Absolutul: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.“ Dualitatea viaţă-moarte „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte“ e specifică omului de rând ce nu poate depăşi graniţele aceste lumi. Geniul nu cunoaşte moarte, el este înţeleptul ce reuşeşte să se detaşeze de tot ce e trecător, el a gustat fructul cunoaşterii în Paradis, iar acum îl caută pe cel al nemuririi. Nemurirea îi este oferită de idealul pe care reuşeşte să-l atingă în această lume, ideal ce-l detaşează de omul de rând şi-i conferă un loc pe cerul Absolutului. În poemul Luceafărul, Hyperion este prototipul omului de geniu ce îşi caută nemurirea dincolo de graniţele acestei lumi trecătoare. Această căutare a veşniciei, a absolutului, e zugrăvită pe tot parcursul drumului lui Hyperion către Demiurg. Căile de mii de ani pe care le trecea în mii de clipe ilustrează zădărnicia vieţii omului obişnuit pe acest pământ, o clipă de aşa-numită fericire pândită de moarte. Hyperion depăşeşte condiţia clipei urmărite de moarte şi datorită capcităţii sale de a înţelege tainele Universului şi devine „…un fulger neîntrerupt/ rătăcitor prin ele“. Pe tot parcursul drumului, Hyperion ia contact cu toate tainele Universului. Din haos vede văi luminoase ca în prima zi a Creaţiei, când totul a început prin cuvântul lui Dumnezeu şi lumina ce a adus-o peste Universul ce urma trezit la viaţă. Versurile „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe“ arată că Hyperion fuge de nimicul acestei vieţi, de deşertăciunea ei, urmărindu-şi setea de cunoaştere.
Laurenţiu Iancu a îmbrăţişat soarta omului de geniu care s-a detaşat de măsura omului simplu, timpul. Timpul a rămas doar o măsură a vieţii lui trupeşti în această lume. Artistul, omul de geniu, trăieşte prin opera sa. Laurenţiu Iancu va trăi mereu prin muzica sa.
Absolvent al Conservatorului, Laurenţiu Iancu şi-a dedicat toată viaţa artei. Prin muzica sa a încercat să deschidă sufletele semenilor săi spre tainele acestui Univers. Însuşi Universul este o muzică, o muzică a înţelepciunii. Văzduhul fredonează clipa eternităţii, acompaniat de toate elementele terestre, de firul ierbii ce se leagănă în vânt, de dansul frunzelor pe crengi, de murmurul jucăuş al apelor, de cântul înălţător al munţilor. Misiunea lui în acestă lume a fost să modeleze fiinţa oamenilor prin muzică. Roadele muncii lui sunt nemuritoare. Precum ţăranul cultivă pământul, iar acesta îşi dă rodul său, răsplătindu-l, constructorul modelează construcţii durabile, şi artistul modelează suflete câştigând nemurirea. Laurenţiu Iancu este artistul care prin muzica sa a câştigat această nemurire. El a luat fiecare sunet, l-a studiat, l-a ţesut pe note, l-a conturat pe portativ, a creat aroma pastelată a melodiei şi a oferit-o oamenilor.
Artistul se sacrifică pe sine pentru a le oferi celor din jur posibilitatea să guste din nectarul nemuririi. Artistul Laurenţiu Iancu nu a pierdut nicio clipă în a se sacrifica pe sine în favoarea artei.
Profesorul Laurenţiu Iancu a îndrăgit misiunea de dascăl din prima clipă când a călcat pragul şcolii în această calitate, din prima clipă în care a privit sufletele deschise spre cunoaştere ale elevilor, care se oglindeau în zâmbetul ochilor.
Profesorul şi artistul Laurenţiu Iancu a mai înţeles un lucru, a înţeles că cea mai scumpă menire e aceea de a fi dascăl, căci dascăl înseamnă a te jertfi pe tine pentru a-i învăţa pe alţii, pentru a modela mii de mlădiţe spre a deveni oameni, oameni înţelepţi, oameni educaţi, oameni care să-şi descopere vocaţia în această viaţă, oameni ce vor putea înţelege tainele acestei lumi.
În calitatea sa de profesor, Laurenţiu Iancu a deschis porţile sufletului fiecărui elev al său prin muzică, ajutându-l să-şi făurească destinul încă din fragedă copilărie, descoperindu-şi abilităţile, îndemnându-l apoi să muncească pentru a-şi împlini idealul. L-a pregătit cu multă siguranţă spre a înţelege concretul vieţii şi a trece peste orice situaţie dificilă cu precizia unui om puternic. Fiecare elev, prin profesorul Laurenţiu Iancu, a descoperit cât de important este a te cunoaşte pe tine însuţi. A-ţi cunoaşte eul este o adevărată muzică.
Toată viaţa, profesorul şi artistul Laurenţiu Iancu a demonstrat câtă influenţă pozitivă are asupra unui om muzica, câtă energie nebănuită se ascunde în fiecare sunet al ei. Datorită acestui lucru, el va rămâne mereu viu în sufletele noastre, un veşnic model de dascăl şi artist pentru miile de generaţii ce vor veni…
Pr. Ion TURNEA
