Simt că în ultima vreme parcă mă învârt, cumva, în jurul cozii. În puţinul timp liber pe care-l am, mă mai gândesc, printre altele, şi la editoriale, fiindcă, oricât de greu de crezut ar părea, câteva săptămâni ţin minte fiecare cuvânt pe care l-am scris, ba chiar şi ordinea, pe alineate, în care mi-am aşternut ideile pe hârtie o ştiu, şi am ajuns la concluzia că subiectele sunt cam unele şi-aceleaşi, dar cred că, totuşi, nu din vina mea.
Nu cred în prostii din astea, dar în ultimul timp parcă ne-ar fi blestemat cineva să avem parte numai de nenorociri. Au murit oameni cu zile şi nimeni n-a fost şi n-o să fie găsit niciodată vinovat, o ducem tot mai prost şi suntem tot mai trişti pe zi ce trece, corupţia, prostia şi incompetenţa ne sugrumă tăcut, dar mai ales am înţeles că România n-are de gând să se mai facă niciodată bine. Şi nici nu vrea. Şi cum eu nu caut explicaţii nici în religie, nici în alte întâmplări supranaturale, ci în altă parte, aici, mai pe pământ, mai lângă mine, am aruncat toată vina pe politicieni şi pe poporul care nu se mai satură să-i voteze.
De ce am făcut asta, adică de ce am continuat să scriu, cu toate că eram conştient că literele şi cuvintele erau moarte încă dinainte de a ajunge în pagină? Nu ştiu. Poate ca să mă descarc, să mă lepăd de nemulţumirile, supărările şi dezamăgirile care mi s-au adunat în suflet. Poate şi fiindcă, deşi ştiam, aşa cum numai ce-am spus, că românii s-au hotărât deja de-acum ce-au să voteze şi peste 100 de ani, în sinea mea mai trăgeam speranţa, firavă, ce-i drept, că, prin scrisul meu, o să reuşesc să le deschid oamenilor ochii, măcar cu un milimetru. N-am reuşit, şi acum înţeleg că n-am să reuşesc niciodată, oricâte vieţi aş trăi.
Tocmai de aia, azi mi-am propus să scriu despre altceva. De exemplu, despre ceva frumos ce mi s-a întâmplat cu nici o lună în urmă. În ziar a apărut un reportaj, s-a numit „Lindenfeld, satul părăsit de lângă Caransebeş”, şi a fost unul dintre articolele mele bune, zic eu. Recunosc că am dat tot ce-am avut mai bun în mine, l-am scris cu mintea şi cu sufletul, deşi amândouă erau obosite după ce numai ce venisem de pe munte. N-am avut însă răbdare până a doua zi, dar mai ales ştiam, din experienţa altor texte, că eu, cel puţin, scriu mai bine când totul e proaspăt, e cald. Şi, lucru rar, chiar am fost mulţumit de ce mi-a ieşit. Chiar eu, recitind reportajul, am trăit cu impresia că am fost la Lindenfeld pentru a doua oară.
Articolul ăsta nu e însă despre mine şi ce-am reuşit eu, fiindcă nu eu sunt surpriza frumoasă despre care vorbeam, ci despre ce-au făcut cititorii. Aici însă trebuie să spun ceva. Eu îmi mai public textele, imediat ce le scriu, şi într-un ziar online. Într-un fel, el e nepotul meu, e copilul lui „7 Zile”, care e, fără discuţie, fiul meu. Al doilea fiu, fiindcă mai am unul, pe Vlad. Ei, bine, acolo, în mediul online, pot să măsor altfel cât de bine sau de prost am scris un articol, după numărul de vizualizări, sau de interacţiuni, nu ştiu exact cum le zice, pe care le arată automat internetul, care, măcar din punctul ăsta de vedere, nu te minte.
Ce pot să spun e că, după două zile, când m-am uitat, am făcut ochii mari şi mi-am mai făcut, după nici nu mai ţin minte câţi ani, cruce. Erau multe vizualizări, mii şi mii, n-am să spun câte, ca să nu las impresia că mă laud, dar, oricum, nici în visele mele cele mai îndrăzneţe nu m-aş fi gândit la atâtea.
M-am bucurat cum demult n-am mai făcut-o. Nu pentru mine, eu ştiu exact cât îmi poate pielea, ci pentru cei mulţi care au vrut să mai citească şi altceva decât tot despre nenorociri, despre guvernanţi şi despre cât de rău ne fac ei s-o ducem, ori despre viaţa politică în care parcă şi-a băgat dracu’ coada. Una al dracu’ de lungă. Şi de groasă.
Adrian CRÂNGANU
