Într-o noapte, am încercat să părăsesc cercul existenței mele și m-am pierdut în întuneric. Toate se zdrobeau în jurul meu. Păsările nu mai știau să zboare, apele încercau să urce și munții să coboare. Copacii își lustruiau rădăcinile și încercau să se agațe de ziduri. Păianjenii nu mai reușeau să-și țeasă pânza, greșeau la calcule, asemenea cârtița când încerca să mai sape câte o galerie. Spinele se credea floare și pietrele semințe.
Doamne, ce haos! Mi-am dorit să părăsesc cercul, să gust eternitatea, și acum nu mai reușesc să pun ordine în lucruri.
Poate fiecare a încercat la un moment dat să părăsească cercul și s-a pierdut într-un labirint. Din labirint e greu să te mai întorci în cerc. A încercat Dedal, dar și-a pierdut rodul existenței sale pe pământ, pe fiul său, Icar. A încercat și Iona să fugă în afara cercului și a ajuns în burta unui chit. Câți pești și câte burți de pește a mai spintecat Iona în viziunea scriitorului Marin Sorescu, și tot nu a putut ajunge la lumină! Se zbătea în pântecele unui pește înghițit de alt pește, un șir nesfârșit de burți de pește. Când și-a spintecat propria burtă, a reușit să evadeze din haosul în care s-a zbătut.
Nu e bine să evadăm în afara cercului. Orice evadare din cerc înseamnă haos, întuneric, moarte.
Au încercat mulți să pună ordine în tot ceea ce este dincolo de cerc, dar au fost sfâșiați de „mistreţul cu colţi ca argintul“ (Ștefan Augustin Doinaș). Și, totuși, au murit împăcați că măcar au încercat.
Omului simplu nu-i este recomandată această evadare din cerc, pentru că prețul este prea mare și el nu-i înțelege chipul.
Oamenii care ajung în afara cercului văd dincolo de chipul pietrei și burta unui pește, văd dincolo de „pălăria ce înfăţișa un șarpe boa care mistuia un elefant“ (Micul Prinț, Antoine de Saint Exupery). Oamenii care ajung în afara cercului reușesc să vadă dincolo de rană. Omul simplu se opune sângerării, însă oamenii ce depășesc granița dintre viață și moarte se descoperă pe sine lăsându-și rana să sângereze, să curgă asemeni unui izvor, asemeni unui cântec, asemeni unei raze de lumină ce te ajută să urci fiecare treaptă spre perfecțiune: „Nu vedeţi că rana mea este o oglindă? O rană care se goleşte de sânge nu poate să fie o oglindă“ (Trecătorul, Omul din cerc, Matei Vișniec). Trecătorul se opune luminii, oglinda ce s-a deschis spre perfecțiune, și crede că-l ajută pe cel sângerând. Rana deschisă este o evadare spre libertate, spre Absolut.
Ca să ajungi în afara cercului trebuie să fii curajos. Acolo tu trebuie să pui ordine în tot ceea ce mișcă. Trebuie să înveți pasărea să zboare și păianjenul să țeasă. „Când cânţi la vioară, muzica îţi iese din corp. Înţelegi, deci, trebuie ca şi glontele să iasă, şi el, din corp, din corpul tău. Dacă ţi-e frică de propria puşcă, ăla eşti“ (Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Omul din cerc, Matei Vișniec). Dacă îți este teamă să evadezi din cerc, să îți lași abilitățile libere ca să prindă aripi, să dai voie glontelui să iasă, vei cunoaște gustul amar al pământului și deșertăciunea unei cetăți pământești asemeni celui ce a pornit spre drumuri ocolite spre Mecca (Noapte de decemvrie, Alexandru Macedonski).
Cred că este nevoie să te transformi ca să poți găsi Absolutul în afara cercului, să lași acea „coajă veche și părăsită“ (Micul Prinț) și să zbori. Doar când vei învăța să zbori în afara cercului te poți odihni în propria ta cochilie, în propria ta casă.
Ana-Cristina POPESCU
