Get Adobe Flash player

Fructe de mare

Vizualizari: 1271

Trebuie să recunosc că nu m-am dat niciodată în vânt după filmele italiene. Mi s-au părut întotdeauna ori foarte superficiale, ori atât de statice și întortocheate încât nu m-am obosit nici să le descâlcesc acțiunea, nici să mă uit la ele până la capăt. Poate în realitate ele nu sunt atât de rele şi doar nu-mi plac mie, fiindcă aşa mi-a intrat în cap acum douăzeci, treizeci de ani. Nu spun că n-am încercat. Dimpotrivă, mi-am dat toată silinţa, fiindcă, după cărţi, filmul e a doua mea mare pasiune, iar italienii aveau nişte titani pe care cineva cu pretenţiile mele nu prea avea voie să-i scape din vedere. Prin urmare, m-am uitat la Federico Fellini, Vittorio de Sica, la Visconti, Zefirelli sau Pier Paolo Pasolini, dar din păcate nu m-au convins. Se poate însă la fel de bine ori să fi fost eu necopt şi nepregătit într-o perioadă în care comunismul mi-a dat filme bune cât să le numeri pe degetele de la o mână, ori gusturile mele să fi fost prea proaste pentru subtilităţile şi rafinamentele lor. Nici acum nu ştiu exact motivul, dar aşa au stat mereu lucrurile, cu o singură excepţie: „Caracatiţa”.

Mă gândesc că toţi cei trecuţi de prima tinereţe şi-l amintesc, aşa cum, probabil, cei care sunt acum la prima tinereţe îşi vor aminti peste secole, sau chiar milenii, capodopera artistică „Las Fierbinţi”. Revenind, însă, la „Caracatița”, spun sincer că nu știu de ce mi-a rămas atât de aproape de suflet filmul ăsta. În 1984, când s-a dat la televizor, n-aveam cum să pricep mare lucru din el. Nu fiindcă aş fi fost prea tânăr, ci pentru că pur şi simplu habar n-aveam ce înseamnă aia senator, sindicalist, acţionar sau faliment ori alte chestii cărora abia după 1990 am început să le desluşesc înţelesul. Cred că de fapt eroul principal a tras filmul după el, fiindcă îmi amintesc perfect cum, pe vremea aia, mucoşii din bloc se iţeau de după vreun colţ ori vreun copac, se crăcănau, aţinteau spre noi, cei mai mari, un pistol cu apă, şi îşi îngroşau vocea: „Stai! Sunt… ăăăăăă comisarul ăăăăăă Corrado Cattani, tu eşti mafiot şi trebe să mori!”. Şi ţâş, ne trimiteau un jet de apă direct între ochi, iar noi le trăgeam câte-o scatoalcă după cap dacă-i prindeam, sau şuturi în fund dacă o rupeau la sănătoasa. Şi tot atunci, gospodinele care se nimereau să fie pe-afară oftau şi întorceau capul după un bărbat de vreo 45 de ani, puţin grizonat, care arăta un pic mai bine decât bărbaţii lor tăntălăi, burtoşi şi îmbrăcaţi de parcă le căzuse dulapul cu haine-n cap, şi care stătea la vreo două străzi de blocul nostru. Îl porecliseră Cattani, când de fapt – am aflat mai târziu, când a murit de ciroză – pe el îl chema Costel.

Poate că nu mi-aş fi amintit cu atâte limpezime ce s-a în tâmplat în urmă cu 30 de ani dacă n-aş fi văzut, acum câteva seri, la televizor, cum funcţionează politicienii noştri. Naşi şi fini, unchi şi nepoţi, veri şi cumnaţi, nimeni nu e de fapt singur acolo sus, în locul pe care ei l-au transformat într-un talcioc unde se cumpără şi se vinde orice, de la voturi, la conştiinţe, atâtea, puţine, câte or mai fi.

Revenind în prezent, îmi e uşor să-mi imaginez cum, de după vreun colţ de bloc ori de după vreun copac, se iţeşte o fetiţă cu un foen în mână, care strigă încruntată: „Stai! Sunt ăăăăăă Laura… ăăăăăăă Codruţa… ăăăăăă, nu mai ştiu cum, iar tu eşti mafiot!”. Apoi apasă pe buton şi o pală de aer călduţ le mângâie pe leprele pe care, după două săptămâni, judecătorii le trimit în arest la domiciliu, în cocinile lor de lux, unde în meniu au caracatiţă. Dimineaţa, la prânz şi seara.

Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole