Get Adobe Flash player

Fabrica de lumină

Vizualizari: 117

Mi-a fost întotdeauna uşor să le explic celor cu care am stat de vorbă despre asta de ce nu cred în prooroci şi vizionari. Mi-e pur şi simplu imposibil să-mi închipui că cineva ar putea să ţopăie şi să facă tumbe prin timp, să dea o fugă în viitor, să arunce o privire pe-acolo şi pe urmă să se întoarcă liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi să ne povestească cum a fost ceea ce va fi. Iar asta e valabil începând de la Biblie şi terminând cu literatura de anticipaţie, din care o foarte lungă perioadă a vieţii mele de cititor m-am înfruptat între două feluri literare cu care m-am hrănit ca să nu-mi las sufletul şi mintea să-mi moară de foame. Am, însă, pretenţia că, şi fără să-mi arunc gândurile cu praştia peste o săptămână, de cele mai multe ori cam ştiu ce va urma să se-ntâmple. Singurele două lucruri în privinţa cărora mă mai înşel uneori sunt mărimea dezastrului şi momentul în care se va petrece el, dar, cum speranţele mele se împuţinează pe zi ce trece, pot să spun că sunt pe drumul cel bun şi, deci, până la urmă, bănuielile şi presupunerile mele au să nimerească la fix.

Mi-a trecut prin cap şi că poate nu sunt în măsură să vorbesc despre lucrurile astea, mai ales că, oricâtă bunăvoinţă am avut şi oricât m-am străduit, în 20 de ani n-am reuşit să citesc mai mult de un sfert din Biblie. Poate fiindcă, aşa cum spune Celsius, n-am putut să cred fără să cercetez sau măcar să-mi pun întrebări. Poate dezamăgirile la lipsa de răspuns a Domnului la rugăminţile mele să mă fi îndepărtat de ea, cu toate că, ani întregi, aproape că mi-a stat în cale în fiecare zi, fiindcă o aşezasem în aşa fel încât trebuia doar să întind mâna şi s-o deschid. Nu ştiu ce să spun.

Pe de altă parte, e foarte posibil, după cum am şi recunoscut, să fiu superficial, chiar ignorant în unele privinţe. De exemplu, pe lângă toate astea, mărturisesc că n-am reuşit să descifrez nici măcar a mia parte din ceea ce cred eu că sunt misterele vieţii. Adevărul e că nici n-am avut vreodată pretenţia că aş putea s-o fac, poate că mai târziu am să mă ocup şi de asta, aşa că încă nu-mi dau seama cât din ceea ce trăiesc e întâmplare şi cât destin, dar sunt lucruri pe care nu ştiu, totuşi, unde să le aşez. De exemplu, săptămâna trecută, exact în ziua în care scriam editorialul despre omul de hârtie care sunt, am fost anunţat că luna viitoare se închide tipografia la care scot ziarul. Femeia care mi-a dat vestea plângea, aproape că, pe lângă cuvinte, i-am auzit lacrimile la telefon. Ştiam foarte bine amândoi cât de bolnavă e presa scrisă, mai ales de când chinezii au cumpărat fabricile de hârtie din România şi fac ce vor cu preţurile, dar niciodată n-am bănuit că nu ei, ci noi o vom ucide. Că noi o să fim cei care o să-i transformăm coma în moarte, deconectând-o, cu mâna noastră, de la aparate.

Aşa cum ei i-a fost greu să vorbească, şi mie mi-e din ce în ce mai greu să scriu. Nu pentru că nu mai am unde să scot ziarul, am să găsesc până la urmă altă tipografie, cine ştie pe unde, de asta nu-mi fac griji, ci pentru că, exact de 1 Decembrie, la Timişoara se stinge o fabrică de lumină. O scufundă în beznă bănăţenii care nu mai citesc şi care, în felul ăsta, au făcut-o nerentabilă. Fruncea s-a mutat în Oltenia sau în Moldova, unde rotativele – am văzut, fiindcă ani de zile am stat lângă ele – fac să tremure de bucurie şi emoţie pereţii tipografiilor.

Dacă spun că ştiam că odată şi-odată se va ajunge aici, s-a putea crede că mă laud, dar, uitându-mă atent la oamenii din jurul meu, zic eu că nici n-a fost prea greu să ghicesc asta. Povestea are, însă, şi o parte bună, fiindcă, atunci când moare o tipografie, se naşte o pădure. Deocamdată una. Dar presupunerile mele, cele care nimeresc tot mai des ţinta, îmi spun că, în nici zece ani, n-o să mai avem destule topoare pentru ele.

Adrian CRÂNGANU

Traducere