Mi-e greu să-mi amintesc exact momentul când a început să-mi placă de Javier Bardem, chiar dacă, de atunci, am încercat să mă uit la toate filmele în care apărea şi el. Bănuiesc că a fost unul în care juca rolul unui procuror îndrăgostit de o balerină care, în cele din urmă, s-a dovedit că era teroristă şi pe care, ca s-o scape de închisoarea pe viaţă, cedează unui şantaj şi renunţă la carieră. La sfârşit – şi cred că imaginea asta m-a impresionat atât de tare încât m-a făcut să-i caut mai târziu filmele –, zâmbeşte trist şi-şi şopteşte în oglindă: „Şi când te gândeşti că Maria e 75 la sută apă…”.
Recunosc că n-am înţeles cuvintele decât mai târziu, atunci când eu însumi am încercat să-mi astâmpăr setea şi m-am convins de adevărul lor. Dar am urmărit, atât cât am putut, filmele în care juca Javier Bardem, fiindcă numele lui în distribuţie era garanţia că am să văd ceva bun. Indiferent că a fost călugăr, poliţist, traficant de droguri ori îndrăgostit, nu m-a dezamăgit niciodată. Ultima oară l-am văzut în „Nu există ţară pentru bătrâni”, iar el a jucat minunat. Era un asasin plătit, un fel de bufon psihopat, pe care, când îl vedeai, zâmbeai şi îţi îngheţa sângele în vene în acelaşi timp.
Pe lângă ceea ce am înţeles din film, am rămas şi cu titlul lui înfipt adânc în memorie. Poate se-ntâmplă aşa fiindcă înaintez şi eu în vârstă şi-mi fac griji unde-mi va fi locul peste zece, cincisprezece ani, nu-mi dau seama, sau poate doar mi-a plăcut cum sună, nu ştiu, dar, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin în minte oameni de care mi-e dor.
Ca oricărui copil, lumea în care am crescut mi se părea uriaşă, iar pe bătrânii din jur îi asemănam, fără niciun motiv anume, cu nişte munţi. Cel mai înalt şi mai semeţ dintre ei mi se părea Nea Ciobanu, fiindcă în preajma lui mă simţeam mereu ocrotit, stătea ca o pavăză între mine şi toate relele care mi s-ar fi putut întâmpla. Cu toate astea, mi-era şi un pic frică de el, fiindcă în bloc se vorbea că în tinereţe ar fi fost şef de post prin Oltenia, dar comuniştii desfiinţaseră Jandarmeria şi el ajunsese macaragiu în uzină. În realitate, ţinuse la mine mult mai mult decât mi-am dat seama la cei cinci ani pe care îi aveam atunci când el voia să mă ţină pe genunchi şi să stea de vorbă cu mine, iar eu, pe jumătate ruşinat, pe jumătate speriat, mă prefăceam că răscolesc nisipul în căutare de pietricele potrivite pentru praştie.
Mai era şi Moşu Reiszner, cel cu motocicleta BMW cât toate zilele, captură de război, cum ziceau vecinii, care scotea un fum infernal şi mergea cu orice-i băgai în rezervor, cred că şi cu ţuică de corcoduşe, şi cu ataşul negru pe care se vedea limpede locul de unde fusese retezată mitraliera. Când voia să ne sperie, ambala motorul, iar noi dispăream cât ai zice peşte, de parcă ne ţiuiau gloanţele pe la urechi, şi, preţ de vreo două ore, era linişte în faţa blocului. Acum, şi de el mi-e dor.
Bătrânii m-au înconjurat apoi în uzină, iar pe urmă prin redacţiile ziarelor, dar de data asta îi vedeam doar ca pe nişte dealuri. Nu-mi mai era frică de ei, nici ruşine, încercam doar să mă ridic pe vârfuri în preajma lor, ca să fim de aceeaşi înălţime. Eram însă totuşi prea tânăr ca să înţeleg că ăsta nu era un motiv de bucurie.
Acum, că le spun pe numele mic, bătrânii s-au transformat în podişuri întinse, parcă aidoma mie. Mişcările şi gândurile îmi sunt mai domoale, iar dorinţele nu mai au piscuri, ca înainte. Acum gândesc mai mult şi fac mai puţin. Obosesc mai uşor şi mai des, iar atunci mă uit, de exemplu, la un film cu Javier Bardem. Şi dacă-mi mai rămâne timp şi nu adorm imediat, mă întreb câţi văd muntele din mine şi câţi câmpia brăzdată de râuri şi plină de bălţi, acea câmpie din care 75 la sută e doar apă.
Adrian CRÂNGANU
