Prezentarea acestor aspecte, din partea istoricilor mai vechi, doar ca realizări ale ,,luminaţilor împăraţi”, nu corespunde realităţii. La fel cum reformele lui Petru I din Rusia, în interesele moşierilor şi ale negustorilor, au jucat un rol progresist în dezvoltarea forţelor de producţie şi a culturii naţionale ruseşti, aşa şi reformele vieneze, dictate de necesitatea apărării monarhiei de valul revoluţionar tot mai ameninţător, au creat, şi pentru românii transilvăneni şi bănăţeni, unele condiţii favorabile de a lupta pentru realizarea unor aspiraţii culturale şi politico-sociale proprii, care au depăşit intenţiile Curţii de la Viena.

,,Spre a apărea în faţa maselor ca sprijinitor al aspiraţiilor lor, dădea dispoziţii bune cu privire la întemeierea şi organizarea şcolilor, dar el însuşi nu dădea nici un sprijin material în acest scop, şi obliga pe nobilii feudali să dea lemne şi bani comunelor de pe moşia lor care doreau să-şi clădească şcoli. Pe de altă parte, când <<domnii de pământ>> refuzau să îndeplinească aceste prevederi legale – ceea ce se şi întâmpla de obicei –, Statul nu lua nici un fel de măsură de constrângere faţă de nobilime, lăsând pe ţărani să se descurce singuri, cum vor şti.” (V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la Istoria Învăţământului românesc din Banat, 1780-1918, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 59).

Faptul că instituţiile habsburgice promovau ideea retrogradă a învăţământului de clasă, reiese din aceea că ei considerau că ţăranii nu trebuie să-şi facă niciodată o ocupaţie din scris şi citit, ci acestea să-i fie doar o ocupaţie secundară, pentru că întâi trebuia ca ei, ţăranii, să-şi rezolve primele necesităţi, şi era clar că pentru ei scrisul şi cititul nu fac parte din acestea, doar munca. Copiii ţăranilor, spun habsburgii că prestează, vara, părinţilor asemenea munci, încât prin ocupaţia lor îşi câştigă mâncarea şi consideră o pierdere grea pentru agricultură şi pentru orăşeni dacă acei copii de ţărani ar merge vara la şcoală.

Şcolile vechi ale comunităţilor ortodoxe române – care la Slatina Timiş îşi avea sediul în Slatina Mică (fosta Grădiniţă) – se deosebesc de şcolile triviale din centrele companiilor viitorului Regiment Româno-Banatic Nr. 13 de la Caransebeş, printre care şi Slatina, şi prin aceea că ele erau mai numeroase, fapt ce a determinat Comandamentul general bănăţean, în urma mustrării primite de la Consiliul de Război, să-i facă pe grăniceri să-şi dea copiii la şcolile germane, pentru a ajunge subofiţeri.

La insistenţele pedagogului Felbiger, care cerea să se dea mai multă atenţie învăţământului religios catolic, Maria Tereza răspundea că şcolile din graniţă sunt şcoli comune, cu copii catolici şi ortodocşi, şi că nu se poate lăsa conducerea acestor şcoli numai preoţilor catolici.

Autorităţile habsburgice considerau şcolile româneşti comunale în ţinuturile de graniţă ca pierdere de vreme, întrucât considerau ei că, pentru viitoarele cadre subofiţereşti, şcolile triviale grănicereşti erau mai bune, întrucât, evident, acolo se spera în germanizarea celor care le frecventau.

De altfel, la cerinţele Cancelariei Aulice din 1863 adresate episcopilor ortodocşi din Timişoara şi Caransebeş-Vîrşeţ, privind înfiinţarea şcolilor tribale, refuzul a fost categoric, mai ales că însăşi administraţia din Banat susţinea că populaţia trebuia îndrumată mai bine spre o agricultură mai intensă, decât spre învăţătură, prin aceasta de fapt recunoscând eficienţa şcolilor româneşti înaintea celor germane nou-înfiinţate.

,,La şcolile triviale germane, deşi elevii, în majoritatea lor, erau români, învăţătorii au fost întotdeauna numai catolici şi, în acest sens, este dată ca exemplu Şcoala trivială germană din Slatina, unde funcţiona, la 1787, învăţătorul Ilie Bălan, arătând că şi acesta este catolic, ca şi mare parte din locuitorii români din Slatina”. (P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., p. 150). Menţionăm că Şcoala trivială germană îşi avea sediul pe locul unde se găseşte actualmente localul nou de Grădiniţă.

Autorităţile habsburgice, alarmate că s-a ajuns prea departe în ridicarea nivelului cultural al populaţiei băştinaşe, chiar mai mult decât era nevoie pentru a deveni subofiţeri buni şi iscusiţi, chiar în plină perioadă a libertăţilor legiferate pentru toate confesiunile în domeniul învăţământului şi când s-au repurtat succese frumoase în învăţarea limbii germane de către naţiunea ilirică, reduc numărul şcolilor triviale germane la jumătate: câte o şcoală (divizională) la două companii. ,,În Confiniul româno-iliric rămân: Biserica Albă, Mehadica, Pojejena Sârbească, Slatina, Bozovici, Berzasca şi Caransebeş, care se schimbă curând în şcoală normală, deci şapte, faţă de 12 din Confiniul german, ca dovadă grăitoare a politicii părtinitoare austriece de ridicare doar a naţionalităţii germane. Se dă de grijă ca această măsură să se ia pe nesimţite, să nu obeserve <<masele>> că se tinde spre îngrădirea învăţământului”. (P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., p. 149).

,,Aproape majoritatea studiilor care tratează problema şcolilor grănicereşti confundă şcolile triviale normale germane, amintite în Confiniul bănăţean german şi româno-ilir din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cu şcolile naţionale grănicereşti, româneşti şi sârbeşti, în situaţia lor mai bună din secolul al XIX-lea, în urma muncii asidue depuse de o serie de cărturari zeloşi, directori şi îndrumători (Nicolae Stoica de Haţeg, Grigore Obradovici, Ioan Tomici, Constantin Diaconovici-Loga, Ioan Mihuţ, Nicolae Andreievici). S-a considerat că dispoziţiile lăudabile vieneze pentru ridicarea şcolilor triviale germane, aprecierile elogioase pentru rezultatele obţinute, întreţinerea din proventele graniţei, ar privi şi începuturile acestei şcoli. Din documentele analizate, care, întâmplător, la început amintesc cu dispreţ şi despre existenţa acestor şcoli în perioada de organizare şi dezvoltare a graniţei bănăţene, am desprins totala dezinteresare a organelor superioare vieneze şi locale pentru aceste şcoli, considerate <<total de prisos>>, piedici în promovarea învăţământului german. Erau aceleaşi modeste şcoli naţionale, bisericeşti, ca şi-n restul Banatului, apărate de drepturile şi privilegiile ilirice, despre care episcopul locului, Ioan Georgevici, de la Caransebeş-Vîrşeţ, afirma că funcţionează în fiecare comună, cu succese mulţumitoare, fiind deservite în localităţi mai mari de dascăli, iar în cele mai mici chiar de preoţi. Autorităţile militare nu numai că nu au avut grijă de aceste şcoli, dar au căutat să împiedice măsurile de ridicare a acestora, nepermiţând supravegherea şi îndrumarea lor normală, înzestrarea lor cu cărţile şi materialul didactic necesar, prin interzicerea aducerii de cărţi din Principate sau pentru sârbi din Rusia, precum şi prin oprirea amestecului directorilor şcolilor ortodoxe bănăţene de la Timişoara. Desconsiderarea acestor şcoli naţionale din graniţă se poate constata şi din primele statistici asupra acestora, care, natural, nu corespund realităţii, deoarece se menţionează doar şcolile cu clădiri şi dascăli speciali”. (P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., p. 154-155).

Considerăm că şi la Slatina Timiş a existat o asemenea şcoală naţională. (Va urma)

Prof. Gheorghe ZEICU