Old books on wooden planks with blur shimmer background

Într-o zi am scris o poezie în timp ce privirea mi-a căzut pe cărările din parc pustiite de iarbă. Cărările erau sterpe, lipsite de strălucire. Așa, fără verdeață, păreau a-și etala goliciunea. Iarba ce lipsea era haina ce le-ar fi împodobit pentru bal. Ce bal? Balul cu picăturile de rouă, cu săgețile de lumină sau cu lacrimile norilor.
Fără verdeață, cărările erau asemenea unui om bolnav. Lipsite de strălucirea exterioară, se asemănau unui om încercat de neputințe.
Să lași cuvintele să cânte în așa pustiu? Ei bine, le-am lăsat. Poate ele vor aduce iarăși armonia de odinioară. Pe o coală a agendei de lucru am început să las cuvintele să curgă așa cum simt ele mai bine, iar cuvintele au prins aripi și au zugrăvit pagina albă cu scheletele literelor.
M-am definit prin cuvânt. Cât miracol ascunde în el cuvântul, ce armonioasă muzică curge prin venele lui! Cei atinși de cuvinte simt gustul libertății și pot să zboare prin Universul infinit. Nimic nu-i mai oprește. M-am definit pe mine prin libertate. Nimic nu-i mai de preț ca libertatea. Iau lutul ce cântă, cuvântul, și sunt liberă să zbor pe aripile lui unde doresc. Sunt liberă să cercetez ce lumi magice ascund florile sub trena lor parfumată de petale. Aș aduna ca o albină înțelepciunea din casa florilor și, ca o buburuză, cea mai proaspătă apă din izvorul de rouă de pe firele de iarbă. Prin cuvinte și libertate aș putea să urc munții și să ating stelele, să curg asemeni apelor line, adunând cântec și joc, să ard de dragul slovelor ce bat la porțile cerului, să mă mistui bucată cu bucată în timp ce ating florile de colț ce se ascund rușinate pe stânci. Poate câteodată sunt îngrijorată de plânsul vântului dinaintea furtunii, ce aduce cu el atâta durere adunată din lume, dar știu că veșnicia bate la ușa fiecăruia și tot ceea ce există poate gusta din apa vieții, din ambrozia zeilor și îmbrățișa Absolutul.
În felul acesta sunau versurile: „Eu sunt cuvânt și libertate,/ Aș dori să știu ce univers tainic descoperă albinele în fiecare floare,/ Aud glasul fiecărei frunze, din mugur până ce e modelată în cuptor,/ Văd roua ce botează în zori firele de iarbă,/ Vreau să urc muntele pentru a atinge stelele,/ Eu sunt cuvânt și libertate.// Mă prefac în apă și foc,/ Simt ce mă mistuie bucată cu bucată,/ Ating florile de colț ascunse pe stânci,/ Mă îngrijorează plânsul vântului dinaintea furtunii,/ Plâng, căci văd atâta durere în jur nerezolvată,/ Eu sunt cuvânt și libertate.// Știu că eternitatea există,/ Spun că poți gusta Absolutul,/ Visez să gust taina apei vieții,/ Mă străduiesc să fac cununi de cuvinte,/ Sper că toate vor gusta dulceața nemuririi,/ Eu sunt cuvânt și libertate”.
Cuvintele sunt cele ce pot aduce pe aripile lor stropi de rouă și pot face iarba să crească. Ele sunt acelea care te învață să zbori liber chiar și atunci când calea e pustie și iarba nu crește. Ele sunt cele care te poartă spre verdeață și te ajută să te împărtășești din sufletul ei viu pentru totdeauna.
Ana-Cristina POPESCU