General de divizie Moise Groza

Generalul Moise Groza este unul dintre numeroşii patrioţi români din Banat şi Transilvania, care au ţinut cu orice preţ să fie în cadrul Armatei Române pe timpul greului examen dat pe câmpul de bătălie din sudul Dunării, în anii 1877-1878, şi totodată unul dintre acei ofiţeri de infanterie care până la sfârşitul vieţii a militat pentru unirea tuturor românilor sub faldurile aceluiaşi stindard tricolor.

Marele patriot a văzut lumina zilei la 2 februarie 1844, în satul Obreja, localitate aflată în apropierea Caransebeşului, fiind cel de-al doilea fiu al Ioanei şi al lui Ilie Groza. Atât bunicul, cât şi tatăl lui Moise Groza au servit, pe vremea lor, în Regimentul 13 de Graniţă Românesc, cu reşedinţa la Caransebeş, ce fusese înfiinţat pe la jumătatea secolului XVIII. Pentru serviciile aduse Imperiului habsburgic, foştii soldaţi ai acestui regiment au beneficiat de unele privilegii, între care şi acela de a-şi putea da copiii la şcoli grănicereşti cu limba de predare română, de a studia şi a se pregăti ca militari în instituţii de învăţământ ale Armatei imperiale. Ca fiu de grănicer, Moise Groza s-a bucurat de aceste drepturi şi, ca atare, a urmat Şcoala Naţională Grănicerească din Obreja, unde, de altfel, Regimentul 13 de Graniţă Românesc avea dislocată o companie de grăniceri. Demonstrând o mare dragoste faţă de carte, tânărul Moise Groza a fost trimis de conducerea regimentului să urmeze Şcoala Regimentară din Caransebeş, instituţie care se dovedise o adevărată pepinieră pentru recrutarea viitoarelor cadre atât de necesare înlocuirii ostaşilor vârstnici din regiment. Sârguincios la învăţătură, disciplinat şi cu vădite înclinaţii spre cariera militară, elevul Moise Groza s-a remarcat încă din primele luni de şcoală. Pentru acest motiv, a fost selecţionat şi propus să urmeze Şcoala Militară de Cadeţi din Viena. Ajuns în oraşul de pe malurile Dunării, şi-a dedicat tot timpul însuşirii ştiinţei militare şi cunoştinţelor necesare unui bun ofiţer. După absolvirea acestei şcoli, în anul 1862 a fost avansat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 13 de Graniţă Românesc din Caransebeş, adică aproape de casă şi acolo unde făcuse Şcoala Regimentară. Aici, timp de 4 ani, şi-a făcut stagiul ca instructor, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai apreciaţi ofiţeri ai regimentului şi animatorul unor mari modificări cultural-artistice în rândurile grănicerilor români. Pentru a cultiva şi perpetua unele obiceiuri şi dansuri româneşti, tânărul ofiţer s-a oferit să organizeze prima formaţie care şi-a cucerit o binemeritată faimă în tot Banatul.

La începutul anului 1866, sublocotenentul din Obreja a fost nevoit să-şi părăsească locurile natale, de care-l legau casa părintească, fraţii, surorile şi părinţii, deoarece a fost transferat, asemenea multor ofiţeri români grăniceri, în alte unităţi de pe cuprinsul imperiului, în condiţiile pregătirilor făcute de Austro-Ungaria în vederea începerii războiului împotriva Italiei. Moise Groza, avansat la gradul de locotenent, a fost încadrat la Regimentul 66 Infanterie, unitate dislocată în pitorescul oraş Verona. Cu această unitate a luat parte, cu începere din ziua de 24 iunie 1866, la marea bătălie de la Custoza (în incinta cetăţii Alba Iulia există şi astăzi un moment închinat eroilor români care au făcut parte dintr-un alt regiment de graniţă românesc şi au căzut pe câmpul de luptă în cadrul acestei mari bătălii). Trei săptămâni mai târziu, ofiţerul a dat un greu tribut de sânge, atunci când a fost grav rănit la picior, în luptele din zona localităţii Vessa. După vindecarea rănii, locotenentul Moise Groza a fost numit profesor la Şcoala de cadeţi din Lemberg (azi Lvov). Remarcându-se ca un bun profesor de tactică şi topografie militară, în anii 1868-1869 a fost trimis la studii de specialitate, urmând, timp de doi ani, Institutul de Geografie Militară din Viena. După absolvirea acestuia cu rezultate excepţionale, a fost încadrat în Statul Major al Armatei Austro-Ungare.

La Viena, sublocotenentul Moise Groza a a vut prilejul să ia legătura cu studenţii români aflaţi la studii, printre aceştia aflându-se Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, precum şi cu ofiţerii români din Transilvania, care erau, ca şi el, încadraţi în diferite funcţii în comandamentele şi unităţile dislocate în capitalele imperiului. Aceste legături, la care s-a adăugat o întâlnire benefică în vara anului 1870, în Munţii Buzăului, cu generalul I.E. Florescu, viitorul ministru de Război al României, pe când efectua o suită de lucrări topografice de-a lungul fostei graniţe dintre Transilvania şi Ţara Românească, i-au călăuzit gândurile care s-au concretizat în hotărârea de a renunţa la uniforma de ofiţer în Armata Austro-Ungară, pentru a-şi pune cunoştinţele dobândite, energia şi puterea de muncă în slujba Infanteriei Române, Armatei Române şi a României, al cărei fiu era. (Va urma)

Col. (r) Andrei GHIDARCEA