De o bucată bună de vreme, primii fulgi de zăpadă mă poartă cu gândul în urmă cu 34 de ani, la iarna de pomină dintre 1981 şi 1982. Ca să fiu cinstit, în realitate n-a fost cine ştie ce de capul ei, doar că eu am văzut-o aşa, fiindcă atunci mi-am zis că dacă n-o iau razna în momentele alea, n-am s-o mai iau niciodată.

Am să spun ce m-a durut atunci, atât de tare că şi azi mai simt, ori de câte ori îmi aduc aminte, furnicături în zona inimii. Era noaptea de revelion, eu eram în post la parcul auto, printre nişte camioane cât casa, cu arma ţinută la umăr, cu ţeava în jos, mă uitam la ceas din zece în zece secunde, iar la ora 12, de la o fereastră din blocul aflat vizavi de unitate, a izbucnit ca o explozie duioasă „Happy New Year”, al formaţiei ABBA. Am ridicat privirea, în lumina portocalie a becurilor de pe stradă fulgii păreau cât pumnul de mari şi cu toate astea se unduiau, uşor, în aer, iar mie pe obraji îmi curgea ceva şi nu mi-am dat seama dacă erau lacrimi sau doar minunile înstelate şi albe care mi se topeau pe faţă. Îmi mai amintesc, cu o limpezime pe care mi-e greu s-o înţeleg, fiindcă au trecut de-atunci 34 de ani, cum la aceeaşi fereastră de unde muzica mă copleşea ca un val uriaş care îşi pusese în cap să mă înece, fetișcane de vârsta mea, cu sticle de şampanie în mână, îmi ziceau că sunt verde ca un castravete, dar dacă vin sus au să mă cureţe ele de coajă. Cred că dacă aş fi murit în clipa aia nu mi-ar fi părut rău.

A trecut revelionul, au mai trecut vreo două luni, parcă, şi într-o noapte a sunat alarma de război. Ne-am adunat în câteva minute pe platou, am primit căşti de oţel, raţii de mâncare, muniţie, şi aşteptam încordaţi să ne urcăm în camioane. Habar n-aveam ce se întâmplă, gâturile ne erau uscate, tremuram şi ne duceam tot mai des în spatele companiei, să ne uşurăm. După vreo cinci ore abia ne-am dezechipat şi am trecut la programul normal al unităţii. A doua zi am aflat că un satelit sovietic deviase de pe orbită, nu se ştia unde va cădea, iar ruşii îl ameninţaseră, iar nu se știa cu ce, pe Ceauşescu. Poate n-a fost nimic adevărat şi era doar una dintre zecile de legende care treceau pe la urechile oricărui soldat, dar ştiu cu siguranţă că dacă în noaptea aceea ar fi trebuit să luptăm, am fi făcut-o cu toţii, vreo 650 de militari, câţi avea batalionul nostru. Am şi vorbit între noi: murim, dacă e nevoie, dar stăm între duşman şi părinţii, fraţii, surorile şi iubitele noastre.

Acum, mă gândesc că eram tânăr, nu ştiu dacă prostuţ e cuvântul cel mai potrivit, dar cu siguranţă eram naiv. Am înţeles asta mai demult, dar parcă niciodată cu atâta limpezime ca zilele trecute, când am citit pe internet un fel de sondaj în care bărbaţilor li se punea întrebarea dacă ar pune mâna pe arme în caz că Rusia ar trece de la vorbă la faptă şi ne-ar ataca. Toţi, dar absolut toţi băieţii şi bărbaţii au răspuns, fără excepţie, că nu. Fiindcă nu au ce apăra, nu au pe cine şi nici de ce. Unul chiar scria că dacă e să ne batem cu ruşii, adică să mergem la moarte sigură, să plece primii parlamentarii, şi după aceea restul, dacă mai rămâne vreun bărbat prin ţară care să nu fi fugit pe urma sirienilor. Mă gândesc că n-ar fi o idee tocmai rea. Şi, cum tot sunt obişnuiţi să dea tunuri, aş înfiinţa cu ei o unitate specială. De artilerie grea – cu burtă, guşă, ceafa lată şi obrazul gros.

Adrian CRÂNGANU