Get Adobe Flash player

Dulapul cu haine vechi

Vizualizari: 997

Eu chiar îmi iubesc ţara. Pentru cât e însă de încăpător sufletul meu, asta nu mi se pare îndeajuns, şi aş vrea să-mi iubesc în aceeaşi măsură şi poporul. Cineva de la noi, dar de altă etnie, nu contează care, spunea nu demult şi pe bună dreptate, că românul e harnic şi deştept. Din păcate pentru el, când e deştept nu e harnic, iar când e harnic nu e deştept. Cred că niciodată n-am auzit o caracterizare mai exactă şi, în acelaşi timp, mai plină de bun-simţ, făcută neamului meu, decât asta.

N-aş fi redeschis, pentru a nu ştiu câta oară, subiectul, dacă în ultima vreme n-aş fi auzit vorbindu-se, tot mai mult, tot mai apăsat şi tot mai fără fals patriotism, despre ce, cine şi cum suntem noi, românii. Poate că nu e prea târziu să ne pună cineva o oglindă în faţă şi sper din tot sufletul să nu fie prea târziu pentru noi să ne găsim puterea de a ne uita în ea, după ce secole întregi ne-am lăudat unul pe altul cât suntem de frumoşi, de deştepţi şi de viteji.

Recunoesc că atunci când eram copil, elev şi mai apoi adolescent, sângele îmi clocotea şi inima-mi bătea nebuneşte de prea mult patriotism. Aşa am fost crescut, aşa am învăţat la şcoală, aşa era istoria care-mi curgea prin vene, fără să fiu conştient că, de fapt, cu fiecare manual şcolar mi se mai făcea o perfuzie. Dar aşa eram toţi pe vremea aceea. Şi, dacă stau să mă gândesc mai bine, era şi foarte greu să-ţi dai seama că lucrurile nu stau aşa, ci cu totul altfel. În primul rând e vorba de oameni. Cei de atunci, de pe vremea copilăriei mele, nu semănau nici pe departe cu cei de azi. Nu aveau atâtea şcoli, dar aveau infinit mai mult bun-simţ; nu erau bogaţi, nimeni nu era bogat, dar o cană de zahăr, un pahar de ulei şi două cepe îţi dădea oricine, la orice oră; dimineaţa, doar noi, copiii, şi babele eram în faţa blocului, pentru că toţi ceilalţi erau plecaţi la muncă; dintre copii, în tot cartierul golanii îi numărai pe degetele unei singure mâini… Era altfel… Era pace, era împăcare şi era linişte, şi nu erau neapărat liniştea şi pacea date de frica de comunism, pentru că anii aceia trecuseră demult.

Azi, nimic din toate astea nu mai e… Privesc în jur şi pulsul care altădată zvâcnea de patriotism abia mai pâlpâie. Uneori fac eforturi ieşite din comun să-mi înţeleg prietenii, vecinii sau simplele cunoştinţe. Educaţia mea a fost croită după alte tipare, iar acum o simt ca pe o haină care mă strânge, care mi-a rămas mică. Şi probabil că mai e şi demodată. De exemplu, vorbeam odată cu cineva şi i-am spus că nu procedăm bine, ca popor, atunci când, în loc să stăm la casa noastră şi să ne batem capul şi să ne zbatem s-o ducem un pic mai bine, noi alegem calea cea mai simplă şi mai uşoară: plecăm dincolo, unde procesul de gândire în muncile pe care le facem e zero şi câştigăm de cinci ori mai mult decât unul care în ţară se dă cu capul de toţi pereţii şi se rupe cu munca să câştige un ban. I-am zis să-mi spună şi mie câţi nemţi, francezi sau englezi cunoaşte, care n-au casă şi pleacă teleleu prin Europa, ca noi, cum dau puţin de greu. Nu cred că a înţeles chiar tot, pentru că mi-a arătat cu mâna într-o direcţie aiurea şi mi-a răspuns: „Go West!”. Pe vremuri, era o simplă vânzătoare, într-un amărât de chioşc. Acum, mă şi mir că s-a oprit să mai vorbească cu unul ca mine…

După ce ne-am despărţit, m-am uitat într-o vitrină care îmi reflecta imaginea, ca o oglindă… Hainele mă strângeau, şi, clar, sunt demodate… Şi m-am gândit că poate a venit vremea să-mi schimb şi eu garderoba…

Adrian CRÂNGANU

Traducere