Douăzeci optâşpe, fix


Mie, dimineaţa, păru-mi stă în toate direcţiile. Ştiu că unii plătesc bani grei să aibă numai pe jumătate din freza mea, dar eu prefer s-o ocolesc, totuşi, cu privirea atunci când mă uit în oglindă. Ca să fiu cinstit, ochii-mi fug şi peste cearcănele ca nişte văi adânci de la poalele nasului, şi peste barba care, oricât m-aş strădui eu s-o rad, tot de o săptămână pare crescută, ce mai, la prima oră, oglinda nu e cea mai bună prietenă a mea. Nici la amiază n-aş putea spune că relaţiile noastre s-au îmbunătăţit, dar, oricum, parcă nu mai sunt chiar aşa de duşmănoase ca atunci când mă dau jos din pat.

Singurul lucru care mă mulţumeşte când vine vorba de aspectul meu e faptul că n-am burtă. Bine, să nu vă-nchipuiţi că am pătrăţele pe abdomen, de fapt n-am avut niciodată niciun fel de forme geometrice, iar acum pot să spun că am pus totuşi un strat de osânză, nu gros, doar atât cât să-l ciupesc între degetul mare şi arătător şi să întind un pic de el, dar asta, fără discuţie, din cauza vârstei. Aşa stând lucrurile, acum vreo două zile, ce mi-a venit mie, că mi-am ridicat bluza de la pijama, mi-am privit burta şi, oricât de la locul ei e ea, mi-a trecut prin cap că, chiar şi aşa, sunt mai gravid eu, acolo, în baie, decât Elena Udrea în Costa Rica. Trebuie să recunosc că ideea nu mi-a venit chiar oricum, ci abia după ce mi-am învins laşitatea de a mă privi dimineaţa în oglindă. Ba, mai mult, atunci mi-am zis că fie ce-o fi, şi am privit-o adânc, de-a dreptul sfidător, drept în ochi, să văd şi eu cum arată un idiot în carne şi oase. Nu mi-a fost uşor, iar hotărârea am luat-o abia după ce am rumegat o noapte întreagă vorbele auzite cu o seară înainte de la Elena Udrea, care, la televizor, l-a citat enorm de aproximativ pe Petre Ţuţea şi ne-a anunţat că, la fel ca marele gânditor, nici ea n-are niciun chef să facă bulău pentru un popor de idioţi.

M-am strâmbat în oglindă, am privit cruciş, ba chiar am scos şi limba la mine, pe urmă m-am întors în profil şi am făcut o mutră de consul roman, cu nasul pe sus, figură care nu mi-a prea ieşit, din cauza frezei mele neîmblânzite din zori, doar-doar oi găsi ceva, orice, care să-i dea ei dreptate, ori cu care să pot s-o contrazic eu pe madam. Eram într-un punct mort, n-are rost să mă ascund dacă ăsta e adevărul, nu voiam nici să mă dau bătut, acceptându-i cuvintele, dar simţeam că nici arme cu care s-o atac nu am. În plus, eram şi puţin nervos, n-apucasem să-mi fumez prima ţigară şi nici să beau o gură de cafea, şi mai şi trebuia să plec la o şedinţă, când, tot scărpinându-mă la buric, mi-am amintit dintr-odată că în iunie se fac trei ani de când Elena Udrea se tot bucură că mai un pic şi naşte gemeni. Încordarea mi-a pierit pe loc, încruntarea s-a topit şi ea, cearcănele mi-au întinerit, iar eu m-am ciupit în glumă de strătuleţul de osânză de pe burtă şi, cu gândurile mult mai senine decât cele cu care intrasem în baie, mi-am zis – frumos, fiindcă nu vreau să jignesc o doamnă – că ea e aşa cum ne face pe noi, din moment ce habar n-are cât ţine sarcina la o femeie.

Mult mai liniştit din momentul ăla, acum având şi dovada că n-avem cum să fim un popor de idioţi, chiar dacă uneori mai părem aşa, mi-am aprins ţigara, mi-am băut cafeaua, m-am îmbrăcat şi, din coridor, mi-am privit în oglindă, prin uşa deschisă a băii, profilul de consul roman, cu nasul pe sus, mi-am făcut şmechereşte cu ochiul şi-am plecat la şedinţă. Era ora opt sute treizeci, ziua unu doi, luna zero patru, anul douăzeci optâşpte, fix.

Adrian CRÂNGANU