Get Adobe Flash player

Două mâini

Vara bătea în retragere. Natura îmbătrânită își scutura frunzele bolnave. Un om trecea grăbit printre bătrânii platani din parc. Câte au văzut platanii aceștia în seculara lor existență! La un moment dat, omul ce aproape alerga printre arbori s-a oprit cu palmele sprijinite pe scoarța netedă a unui platan. Din ochii omului au început să curgă lacrimi. A stat așa câteva clipe, până ce sunetul telefonului l-a alungat din starea de meditație. A scos aparatul din buzunar și a răspuns.

– Nimeni nu mă ajută, a spus omul! Am bătut și la ușa celui ce avea cu siguranță posibilitatea să mă sprijine, dar nici nu a dorit să mă asculte. Mi-a spus că este ocupat, că nu are timp. Până mai ieri, cel la care am bătut la ușă mă considera prieten, fiindcă eu i-am deschis ușa și l-am ajutat atunci când mi-a cerut ajutorul. A uitat clipa de ieri. Nici nu l-aș fi deranjat pentru mine, puteam să mă sfârșesc mâine și nu-l deranjam să-i cer ajutorul, dar durerile cuiva apropiat mie mi-au rupt sufletul.

Omul s-a depărtat de platanul ce se pregătea să cunoască o altă toamnă și care a mai cules o picătură din durerile și înțelepciunea lumii. Să fie vorba de un doctor imun la suferințele semenilor lui, persoana ce nu s-a obosit să ofere ajutor celui în nevoie? Atunci cum s-ar putea numi acea persoană – doctor? Cum poți să fii numit vindecător, când tu îți urmărești propriul interes? Un doctor trebuie să vindece trupul celui bolnav, indiferent de animozități, după cum un preot trebuie să vindece, să aline durerile sufletești ale semenilor săi, după cum un dascăl a devenit dascăl ca să transmită celor din jur din înțelepciunea lumii, fără să țină cont de originea biologică a raselor umane. Indiferent cine a fost persoana care a refuzat să ofere ajutorul, deși avea posibilitatea să o facă, nu are nimic etic în ea. Nu trebuie să cunoști pe cineva sau să-i fii prieten, ca să fii moral. Sunt oameni care întind o mână de ajutor celor din jur, fără a ține cont de doctrine religioase sau științifice, întind o mână de ajutor celor din jur pentru că așa simt ei că e bine, întind o mână de ajutor celor din jur fiindcă percep, trăiesc suferința aproapelui, se identifică cu acesta. Samariteanul, conform învățăturii biblice, a ajutat, fiindcă în drumul lui a găsit un om căzut, neputincios, un om în locul căruia putea să fie oricare altcineva. Nu a stat să cugete, asemenea celor învățați, ce are voie sau nu are voie să facă, ci a acționat așa cum i-a dictat conștiința, a oferit ajutor grabnic, până ce nu se făcea prea târziu pentru cel nenorocit.

Când se ivește prilejul să poți ajuta pe cineva și faci acest lucru, te simți atât de bine, atât de liber, atât de împăcat cu tine! Oare cum se simt cei care nu ajută? Oare nu au conștiința întunecată, plină de remușcări, sau poate iubirea de sine, egoismul, i-a depărtat de orice luminiță a umanității?

Am auzit în vorbele celui aflat în suferință rătăcindu-se cuvântul „prieten”. Oare ce este acela un prieten? Un prieten este acel om sincer care îți este alături la bine și la rău, un prieten este acela care se bucură când îți poate întinde o mână de ajutor, un prieten te corectează când greșești și te îndrumă pe calea cea bună, un prieten va rămâne alături de tine indiferent de greșelile pe care le vei face, ajutându-te să calci din nou pe drumul cel drept. Cel care nu îți este prieten, cel fals, fuge atunci când greșești, când cazi, când ai nevoie de un sprijin. Prietenul cunoaște iertarea și iubirea, cel fals își cunoaște propriul interes. Adevăratul prieten, chiar dacă ar urca pe cea mai înaltă culme, își cunoaște ortacul, fățarnicul, dacă reușește prin noroc să cunoască pentru scurt timp gloria, uită de unde a plecat. Omul sincer e modest, cel fals este mândru și îți întoarce spatele când ai cea mai mare nevoie de ajutorul lui.

Platanul e mut de secole și culege trăirile celor ce-i ating scoarța netedă. E asemenea celui ce adună în cugetul său fiere și miere, adună, tace și se înțelepțește, ca pe urmă să încerce în tăcere să aducă pace, să liniștească pe cel ce i se destăinuie.

În viață toate au două mâini. Mâna cea dreaptă e gata să-ți fie alături chiar și în cel mai cumplit moment al vieții tale, mâna stângă se codește, dă înapoi, spune că nu poate să facă un lucru, că-i peste puterile ei. Omul trebuie să știe cu ce mână se însoțește, cu cea dreaptă, care nu se dă înapoi din față oricăror greutăți, sau cu cea stângă, care a învățat să spună „nu” la tot lucrul.

Oamenii sunt asemenea celor două mâini, unii au morală, alții îți întorc spatele atunci când la mijloc nu este vorba de propria lor oglindă.

Ana-Cristina POPESCU

Traducere