Oricât ar părea de greu de crezut pentru un om de vârsta şi cu constituţia mea, trebuie să recunosc că îmi e frică de găini. Încă nu mi s-a întâmplat, dar probabil că dacă aş vedea una venind mai hotărâtă spre mine, aş rupe-o la fugă. Mama mi-a spus mai demult că totul mi se trage de când eram mic, atât de mic încât eu nu-mi amintesc întâmplarea, eu stăteam în fund, în curte, la ţară, la Maglavit, în Oltenia, şi mă jucam cu tot ce mişca în jurul meu. Atunci, mi-a spus ea, o găină mi-a sărit în cap şi, până când mama să ajungă s-o gonească, a apucat să mă lovească de câteva ori cu ciocul, iar eu am început să ţip ca din gură de şarpe. Am crezut mereu în povestea asta, fiindcă altfel nu-mi explic groaza pe care mi-o stârnesc găinile. Am luat în mână şerpi, omizi scârboase sau şobolani care-mi trezesc dezgustul, dar o găină n-aş atinge pentru nimic în lume.

Cu toate astea, îmi plac animalele. Nu mă consider un iubitor al lor în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă n-am făcut niciodată nimic ca să le ajut ori să le apăr. Îmi plac doar atât încât, dacă văd că vreun căţeluş pe stradă se ţine scai de mine, mă opresc şi-l mângâi pe cap sau pe burtică şi plec mai departe. Uneori, dacă-mi rămân oase mai mari de la masă, le pun într-o pungă şi, când plec în oraş, le las lângă containerul de gunoi, pentru câinii care-şi fac veacul pe-acolo. Dar atât, nimic mai mult.

Aşa stând lucrurile, mă gândesc că sunt un om perfect obişnuit, unul dintre milioanele de români care se uită cu tot mai multă lehamite la circul pe care, atunci când nu vorbesc despre Roşia Montană, îl fac televiziunile în privinţa eutanasierii câinilor. Ştiu bine ce i s-a întâmplat acelui copilaş sfârtecat de maidanezi, de la care a plecat toată nebunia care împarte acum ţara în două, însă nu în jumătăţi egale, de asta sunt absolut sigur. E suficient să-mi amintesc ce am păţit eu, fiindcă n-am să uit niciodată, sunt imagini care n-au cum să mi se şteargă din minte, la Bucureşti, de exemplu. Era în 2001, mergeam cu un manuscris la Editura „Luceafărul”, şi în plin centrul Capitalei, ziua în amiaza mare, pe Calea Victoriei, pe trotuar, chiar în faţa mea, au apărut opt dulăi. M-am lipit automat cu spatele de o vitrină şi, cu paşi mărunţi şi foarte încet, ca să nu-i enervez, şi cu inima cât un purice, am reuşit până la urmă să trec de ei.

Frică cu adevărat mi-a fost însă abia peste câţiva ani, într-o dimineaţă, pe la ora 5, când lucram la Radio şi mă îndreptam spre studiou. Am nimerit în mijlocul a ceea ce cred că era răfuiala dintre două haite. Am înlemnit pur şi simplu. La picioarele mele 16 sau 17 boturi îşi rânjeau colţii, mârâiau, se repezeau şi se retrăgeau, şi totuşi niciunul nu m-a muşcat. Nici acum nu ştiu de ce n-au făcut-o şi de ce au plecat din senin şi m-au lăsat în pace. Ştiu doar că, ajuns în studiou, eram galben la faţă, patru ore n-am putut să scot un sunet şi un coleg a făcut microfon în locul meu.

Şi, totuşi, nu mi-e frică de câini, mie de găini îmi e. Într-un fel mă simt răzbunat, fiindcă pe ele le eutanasiem fără mustrări de conştiinţă şi fără proteste. E singura mea consolare pentru faptul că odată, când eram foarte mic, una mi-a sărit în cap şi m-a lovit de vreo trei ori cu ciocul. Ba, dacă stau să mă gândesc, mai am una: uneori, le bag oasele în pungă şi, când plec în oraş, las punga lângă containerul de gunoi. Pentru haitele de maidanezi care-şi fac veacul pe-acolo şi care nu m-au muşcat. Încă.