Adrian CRÂNGANU
Timp liber, eu am foarte puţin. Lucrez lunea, marţea, miercurea – aşa şi-aşa, joia, vinerea – cât de cât, iar sâmbăta şi duminica, cel mai mult. E adevărat că, în cea mai mare parte, programul mi-l fac eu, dar muncesc alandala, fiindcă în presă nu există program de 8 ore. Dar îmi place. Dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aş fi rezistat, cu siguranţă, atâţia şi-atâţia ani în meseria asta, atât de frumoasă şi atrăgătoare văzută din afară, şi atât de grea şi devoratoare atunci când o practici cu adevărat, cu pasiune.
Văd că m-am luat cu altele, şi nu despre asta voiam să scriu, de fapt, am vrut să spun – şi să anunţ în acelaşi timp – că Domnul Ştefan Isac va scoate în curând o carte şi că eu, în puţinul timp liber pe care ziceam la început că îl am, îi fac corectura şi ultimele retuşuri. Şi consider că se cuvine să povestesc, aici şi acum, în ce fel a luat naştere ideea scrierii acestui volum. Aşadar, pe Domnul Isac l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani, când ziarul, chiar dacă era la început, o pornise binişor pe propriile picioare. În acea perioadă, un prieten m-a întrebat dacă sunt interesat de o colaborare cu cineva care ar putea să susţină o rubrică de folclor, un om serios, care ştie o mulţime de lucruri şi deţine date şi infromaţii care ar fi mai mare păcatul să se piardă. Mi-a zis că îl cheamă Ştefan Isac şi că poate îl şi ştiu. Adevărul e că auzisem de dânsul, dar de cunoscut nu-l cunoşteam personal.
Ne-am întâlnit peste câteva zile, în faţa Catedralei, am mers apoi la o cafea şi am pus la cale, împreună, o rubrică ce avea să fie, alături de editorialele mele, nelipsită din paginile ziarului. Nu mai ţin minte dacă eu sau domnia-sa a intitulat-o ,,Pe urmele <<Doinei Banatului>> şi ale slujitorilor ei”, dar nici nu mai contează. Contează ce a urmat. După ce mi-a spus cam cum vedea dânsul rubrica asta, mi-a mărturisit, timid, că el n-a mai scris până atunci, că nu ştie să scrie pentru un ziar. ,,Nici eu nu ştiu să cânt, i-am răspuns, şi totuşi cânt”. Şi i-am mai zis că am eu suficientă experienţă în ale scrisului ca să facem împreună în aşa fel încât să iasă bine. Şi cred că până la urmă ne-a ieşit.
Apoi ne-am împrietenit. Şi, din vorbă în vorbă, i-am spus la ce mă gândisem odată, într-o noapte, după ce-mi terminasem de scris editorialul: să strângem toate articolele despre slujitorii ,,Doinei Banatului” şi să scoatem o carte – foarte interesantă din punctul meu de vedere – care chiar aşa să se şi intituleze, ca şi rubrica de ziar. Mi-a mărturisit că şi dânsul s-a gândit la posibilitatea asta, mai ales că în luna august se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea Ansamblului. Iar de la discuţia aceea până la aşezarea textelor între coperţile unui volum n-a mai fost decât un pas.
Iar eu, după ce termin de scris editorialul acesta, deşi ora e târzie, am să mă apuc de lucru, să continui cu ultimele retuşuri la cartea Domnului Isac. Una care, ca orice Carte, e o Doamnă. O Mare Doamnă.
