Dolce farniente


Cred că neîncrederea în spatele căreia mă ascund tot mai des în ultimul timp îşi are izvorul în teama mea de dezamăgiri. La început a fost vorba chiar de frică, dar, în ani, am dobândit o anume resemnare, şi ea rodul speranţelor sufocate din faşă ori al iluziilor spulberate cu un simplu bobârnac de oameni pe care, în mod normal, probabil că nici nu i-aş fi salutat, dar de care, într-o împrejurare sau alta, am avut poate nevoie. M-am gândit de multe ori că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mă mai grăbesc aşa ca înainte să pun etichete şi să dau verdicte. Mi-e teamă, iarăşi teamă, dar, de data asta, să nu cumva să greşesc. Nu-mi place. Însă asta e nimic pe lângă sentimentul pe care îl încerc atunci când se dovedeşte că am avut dreptate, şi aş fi vrut să nu se întâmple aşa. Uneori, văd lucrurile în negru şi nu mă pot abţine să nu vorbesc sau să nu scriu despre ele. Până când totul se lămureşte, e normal, e omeneşte să vreau să se dovedească că am spus adevărul, dar, pe de altă parte, prefer să mă înşel şi situaţia să nu fie chiar aşa cum am zugrăvit-o eu. Asta nu-mi place nici atât, fiindcă e o luptă în care pierd chiar şi atunci când câştig.
Mi-am pus de nenumărate ori prietenii şi cititorii în cap cu lucrurile pe care le-am spus ori le-am scris. Înseamnă că aşa am gândit în momentele acelea, am fost sincer şi n-am încercat să mint doar de dragul de a mă face plăcut de unii sau de alţii. Şi, lăsând la o parte fotografia din ziar în care sunt cu ţigara în gură şi pentru care numai eu ştiu câte mi-am auzit, cred că ultima oară lucrul ăsta s-a întâmplat atunci când m-am apucat să scriu despre răul imens pe care îl fac femeile care pleacă în Occident, la babe. Mi s-a spus că sunt bătut în cap şi că nu înţeleg nimic din viaţă, că sunt retrograd, că sunt invidios, cârcotaş, că sunt aşa şi pe dincolo. I-am ascultat pe toţi cu capul puţin aplecat într-o parte, într-o atitudine pe care o consideram înţeleaptă, şi mi-am spus şi eu părerea, fiindcă, e drept, multe dintre argumentele mele nu încăpuseră în spaţiul pe care îl am la dispoziţie pentru editorial.
Acum trebuie să recunosc că la început am fost un pic şmecher şi le-am zis ceea ce ştiam că vor să audă. Am luat-o cu salariile de nimic pe care lucrăm şi cu clasa politică mizerabilă care ne conduce. După ce au fost de acord cu mine, am trecut la felul în care văd eu lucrurile. Adică la motivele pentru care se pleacă dincolo pe capete, şi nu la pretextele pentru care se întâmplă toate astea. Fiindcă, să fim serioşi – le mai spuneam eu –, dacă cineva s-a dus acolo ca să-şi achite ratele la bănci, a terminat cu asta demult, iar acum rămâne în Occident doar fiindcă sunt bani câştigaţi uşor, pentru care nu-şi consumă nici măcar un neuron pe an, şi-n plus trimite sute de euro acasă, din care trăiesc pe picior mare un bărbat căruia-i creşte burta de la o oră la alta şi o răsfăţătură şi-o obrăznicătură de băiat sau de fată care dimineaţa dorm până târziu, la amiază zac în pat, după-masă se plictisesc de moarte, seara lenevesc pe la vreo terasă, iar noaptea şi-o pierd pe Facebook. Banii de dincolo şi somnul raţiunii celor care îi fac nasc în ţară nişte monstruleţi care consideră că totul li se cuvine, că ei nu trebuie să mişte un deget pentru nimic, fiindcă mama, care poate că nu-i aşa deşteaptă, dar e descurcăreaţă foc, le aşterne lumea la picioare.
În mare, cam asta le spun. Şi aş mai adăuga ce tocmai am aflat zilele trecute. Anume, că la guvern s-a ajuns la concluzia că 25 la sută dintre tinerii cu vârste între 20 şi 35 de ani nu fac nimic. Nu merg la facultate, nu lucrează, nu au un ţel în viaţă, într-un cuvânt, se complac într-un dolce farniente. Dar eu zic că ceva tot fac. Îmi dau mie dreptate.
Şi acum, cu riscul de a-mi pune iar lumea în cap, am să mai spun două lucruri. Primul, că, în zece ani, cei 25 la sută au să se facă 50. Şi al doilea, să dea Dumnezeu să mă-nşel…
Adrian CRÂNGANU