Anul 1989 a adus surprinzătoarea prăbuşire a regimului comunist în Europa, care lăsa în urmă o moştenire tristă, un pământ nimicit şi nişte suflete distruse. Cine s-a aşteptat ca acum să fi venit din nou timpul Evangheliei creştine, observă că s-a înşelat. Creştinismul nu a reuşit ca în acest moment al istoriei să se impună ca o alternativă epocală.
Doctrina marxistă, în diferite forme de instrumentare, apărea, în fond, ca singura motivată din punct de vedere etic şi, în acelaşi timp, singura călăuză spre viitor conformă cu imaginea ştiinţifică a lumii. De aceea, ea nu a cedat uşor după şocul din 1989. A rămas totuşi o anumită decepţie şi dezorientare. Ea propunea dreptatea pentru toţi, pacea, desfiinţarea relaţiilor nedrepte de conducere etc. După ce terenurile pline de ruine ale omenirii care luau naştere au devenit, cel puţin pentru moment, sigure, s-a revenit la pragmatism sau se mărturiseşte deschis dispreţul faţă de etică.
E necesar ca, în această situaţie de dezorientare, creştinismul să încerce cu toată seriozitatea să-şi regăsească propria voce pentru a „iniţia“ noul mileniu în Evanghelia sa, pentru a propune această Evanghelie drept capabilă să-i conducă pe toţi spre viitor. Reintrând în spaţiul public profan, creştinismul a devenit o „epocală“ Evanghelie.
Acolo unde Dumnezeu e părăsit, toate par să meargă mai departe aşa cum au mers şi până acum. Formele şi deciziile fundamentale, mature, ale vieţii, continuă să existe chiar şi atunci când şi-au pierdut fundamentul. Însă în momentul în care apare afirmaţia că Dumnezeu nu există, totul se schimbă.
Acest lucru se observă, astăzi, la una dintre aplicaţiile ştiinţifice ale vieţii omeneşti, în care omul devine de la sine un obiect tehnic, în care el dispare din ce în ce mai mult ca om. Aceasta se întâmplă atunci când embrionul este „cultivat“ prin mijloace tehnice medicale, pentru a obţine material de cercetare sau rezerve de organe pe care alţi oameni trebuie să le folosească apoi. Progresul reclamă toate acestea, iar scopurile sunt, bineînţeles, nobile: a îmbunătăţi calitatea vieţii oamenilor (a acelora care îşi pot permite să beneficieze de aceste servicii). Pe de altă parte, ne întrebăm: ce să mai gândească omul despre om? Ce raport va avea omul cu semenii săi, când el nu mai poate găsi în ceilalţi semeni nimic din divinitate? Ceea ce apare aici în zonele „înalte“ ale ştiinţei, se oglindeşte deopotrivă la nivelul oamenilor, peste tot acolo unde s-a izbutit a-L smulge pe Dumnezeu din inima lor. Există apoi astăzi zone libere ale traficului de persoane, ale folosirii cinice a lor. Sunt mereu „livrate“ sub acoperire femei pentru prostituţie pe continent. Vedem peste tot în jurul nostru, într-o societate care este cât se poate de ordonată, creşterea violenţei, ce devine tot mai greu de controlat.
Să ne întoarcem la desfăşurarea istoriei de după 1989. Revoluţia nu a adus răspunsuri noi, ci, mai degrabă, a adâncit dezorientarea şi a hrănit îndoiala faţă de marile idealuri. Nu se mai aşteaptă dispariţia religiei, ci, dimpotrivă, ea se dezvoltă în noi forme. În singurătatea de plumb a unei lumi golite de Dumnezeu, se caută alte relaţii cu Dumnezeu. Peste tot se aude vorbindu-se despre viziuni şi vestiri din altă lume, despre lumi paralele. Întotdeauna când se aude despre icoane făcătoare de minuni sau izvoare tămăduitoare, mii de oameni pornesc la drum, poate vor găsi vreo breşă în lume, prin care cerul să privească la ei şi să le ofere mângâierea.
În societatea de azi, „aşa-zisă“ modernă, observăm că instituţia şi dogma deranjează, mai ales pe tineri. Este căutată o altă trăire. Extazul obscur şi devastator al drogurilor, al ritmurilor asurzitoare, al gălăgiei şi al beţiei se întâlneşte cu extazul strălucitor al luminii.
Faptul că noi nu-L putem cunoaşte singuri pe Dumnezeu reprezintă o certitudine fundamentală a omului modern, pe care el o înţelege, într-un fel, ca pe o umilinţă a sa în faţa infinitului. Persoana lui Iisus este interpretată într-un mod cu totul nou, nu doar în ceea ce priveşte dogma, ci chiar în raport cu Evangheliile. Apar pe canale de televiziune comentatori moderni care încearcă să ne convingă despre faptul că Iisus a avut fraţi, sau că Maria Magdalena i-ar fi devenit soţie. Or, imaginea Mântuitorului îşi pierde, printr-o asemenea aberaţie, logica Sa intrinsecă. E ruptă de ancorarea Sa în istorie.
Faptul că-L aducem pe Iisus în centrul atenţiei noastre nu înseamnă că ştim totul despre El, ci, dimpotrivă, abia acest lucru ne arată cât de puţin îl putem noi defini pe Dumnezeu. Începând cu Prologul lui Ioan, conceptul de „logos“ stă în centrul credinţei noastre creştine. Logos înseamnă „raţiune“, „gând“, dar şi „cuvânt“, deci un gând care devine cuvânt, relaţie. Credinţa în Logos, Cuvântul de la început, înţelege morala ca „responsabilitate“, ca răspuns la cuvânt, şi îi conferă acesteia atât raţionalitatea, cât şi orientarea esenţială.
Dacă conceptul de „logos“ – cuvântul de la început, raţiunea creatoare şi iubirea – este decisiv pentru concepţia creştină despre Dumnezeu, dacă el constituie totodată centrul Hristologic al credinţei creştine, atunci este încă o dată întărită inseparabilitatea dintre credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Fiul Său făcut om, Iisus Hristos.
Nu-L vom înţelege niciodată pe Iisus atâta timp cât vom pune persoana Sa între paranteze. De aceea, e necesar să reînnoim Hristologia de a-L vedea pe Hristos în toată măreţia Sa, aşa cum ni-L prezintă cei patru evanghelişti.
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
