Get Adobe Flash player

Despre viața monastică


Monahul înseamnă tagma și starea îngerilor fără trup, care se realizează în trupul material și întinat. Monahul este cel care s-a dedicat doar poruncilor și cuvintelor lui Dumnezeu și le aplică în orice timp, loc și lucrare. Monahul înseamnă o continuă silire a firii umane și o păzire neîntreruptă a simțurilor (păzirea minții de gânduri necurate).
Părintele Amfilohie Makris din Patmos spune: „Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există țară fără armată și oraș bine administrat fără jandarmi. Călugării păzesc granițele Bisericii și le apără împotriva vrăjmașilor ei, care, în epoca noastră materialistă, se năpustesc ca niște lupi asupra ei pentru a o sfâșia”.
Călugărul înseamnă trup neîntinat, gură neprihănită și minte luminată. Monah înseamnă suflet întristat, preocupat cu amintirea continuă a morții, și când este treaz, și când doarme. Începutul călugăriei este lepădarea celor pământești, iar sfârșitul: Dumnezeul iubirii! Pentru cei care vor, Dumnezeu este viața și mântuirea lor.
Părintele Teofil Pârâian spune: „Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ și locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”.
Căile vieții monahale sunt două:
1. Ascultarea în cadrul obștii;
2. Rugăciunea în isihie.
Prin ascultare ajungem la smerenie și prin isihie urcăm la treapta mai înaltă a iubirii și a apatiei. În această treaptă nu încape loc pentru nicio patimă. Ascultarea este temelia vieții unice, iar smerenia – cea mai înaltă dintre toate virtuțile. Sfântul Varsanufie de la Optina spune: „Piatra de căpătâi a vieţii călugăreşti este smerenia”.
Viețuirea călugărului este în ceruri. Monahul și obștea lui îi au potrivnici pe diavol și ceata lui. Călugării sunt noul Israel care a ieșit din Egiptul cel înțelegător și din marea vieții lumești. Cei care viețuiesc în lume și se „topesc” cu posturile, priveghelile și ostenelile și pătimirile când pleacă dintre oameni către viața monahală, ca într-o topitoare sau într-o arenă, nu mai continuă deloc această nevoință a lor de dinainte, superficială și lipsită de fond.
Țărmul poate să fie în mod egal și pricină de mântuire, dar și de primejdii. Acest lucru îl cunosc cei care plutesc pe marea înțelegătoare a vieții monahale. Și ar fi un spectacol jalnic să vadă cineva pe cei salvați în largul mării naufragiind la țărm. Dacă nu ia seama, călugărul alungă harul dumnezeiesc și după aceea rămâne doar cu înfățișarea de călugăr. Este precum alcoolul care și-a pierdut tăria. Nu poate să-l ardă pe diavol și pe slujitorii lui.
Dacă viețuim cu ușurință, nu vom înainta în viața călugărească. Viața tihnită nu este pentru călugăr. Aceasta este necinste deșartă. Chiar și lăcașurile de cult au devenit „locuri zgomotoase”. Iar monahul, cu atâtea lucruri zgomotoase, se îndepărtează de atmosfera vieții monahale și a rugăciunii.
Călugării nu trebuie să lucreze precum muncitorii și să mănânce ca cei din lume. Pentru că lucrarea călugărului sunt metaniile, postirile, rugăciunile, nu numai pentru ei înşiși, ci și pentru întreaga lume, vii și adormiți. Plecarea călugărului din lume și înfățișarea lui îi arată starea de pocăință. El se pocăiește și sporește ca să facă o lucrare duhovnicească specială. Și cu cât se mărește iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, cu atât se micșorează iubirea pentru sine și nu se ia în seamă. Și atunci se adeverește ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Nimic nu mă va despărți de iubirea lui Hristos” (Romani 8,35).
Este bine ca monahul să-și împartă rugăciunea în trei părți: pentru sine, pentru întreaga lume și pentru cei adormiți. Mănăstirile sunt meterezele Bisericii. Monahul este farul de deasupra stâncilor. Călugărului i se potrivesc cuvintele: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).
Lucrarea călugărului este să devină vas curat al Duhului Sfânt. Când mireanul dorește viața călugărului se sfințește, în timp ce, când monahul dorește viața din lume, se duce în iad. Părintele Nicolae Steinhardt spune: „Între instinct și inteligență, între furnicar și individ, între automatism și libertate, pentru creștinul care nu-i hotărât să intre la mănăstire, ci rămâne în lume, singura soluție este echilibrul și dreapta socotință”.
Monahii au datoria să facă rugăciuni pentru problemele altora, însă nu sunt datori să se ocupe cu problemele lor, duhovnicul are îndatorirea și responsabilitatea aceasta. Părintele Arsenie Boca adaugă: „Dacă vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.
Pr. Petru PAICA

Traducere