Sfânta Scriptură aseamănă sufletele oamenilor cu vița de vie: „Vie s-a făcut iubitului, în pisc, în loc gras” (Isaia 5,1) și „Vie a sădit și a împrejmuit-o cu gard” (Matei 21,33). Este lămurit că numește „vie” sufletele oamenilor, în jurul cărora a pus gard, adică siguranța dată de porunci și paza îngerilor. Căci spune Scriptura: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el” (Psalmul 13,7). Apoi, Dumnezeu a înfipt în jurul nostru, ca niște araci, și a pus în Biserică „întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători” (I Corinteni 12,28), iar prin pildele vechilor și fericiților bărbați, Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemeni viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați; iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre. Cel care leapădă dragostea trupească și dragostea de bani, sau socotește vrednică de disprețuit admirația pentru această slavă deșartă, acela, ca și cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deșartă a gândului pământesc.
Compararea vieții duhovnicești cu cea a creșterii viței de vie este des întâlnită atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Așa cum vița de vie rodește struguri, la fel și noi trebuie să rodim sufletește virtuțile creștine. Așa cum se zdrobesc boabele strugurilor pentru a obține mustul și, apoi, vinul, la fel și noi trebuie să răbdăm cu smerenie și răbdare toate necazurile acestei vieți trecătoare pentru a ajunge să moștenim Împărăția Cerurilor.
Mântuitorul Hristos ne spune că: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22,14). Chiar și cei mai păcătoși dintre oameni sunt chemați să-și schimbe viața și să devină din nou curați și vrednici sufletește pentru a-L primi pe Dumnezeu în inima lor. Însă, dacă omul alege să fie distant și indiferent de cunoașterea lui Dumnezeu, atunci nu poate răspunde chemării pe care Acesta o adresează în fiecare clipă: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Comuniunea chemării este un mijloc care duce la pace, în așa fel că aceia care altădată erau potrivnici unii altora din pricina îndeletnicirilor lor, pe aceștia să-i obișnuiască prin Biserică să se iubească unii pe alții. Să cunoască bogatul că este chemat alături de cel sărac la o predică de aceeași cinste.
Domnul care descoperă adâncurile și dă pe față dorințele inimilor a dat și celor smeriți putere să înțeleagă până și uneltirile cele greu de explicat pentru unii. Căci nimic nu ne-a scăpat și nici n-a rămas ceva ascuns din tot ce s-a săvârșit. „Noi însă nu avem ochi și urechi pentru altceva decât pentru pacea lui Dumnezeu, pentru toate câte ne duc spre ea. Iar dacă alții sunt puternici și mari și se încred numai în ei înșiși, firește că noi, care nu suntem nimic și nu suntem vrednici de nimic, nu ne vom face despre noi o astfel de părere, încât să credem că am putea consolida situația dacă am trăi în izolare, pentru că știm sigur că avem nevoie de ajutorul fiecăruia dintre frați mai mult decât are nevoie o mână de alta”. (Sfântul Vasile cel Mare, „Către sfatul orașului Tiana”, în: Epistole). Chiar din clipa în care ne-am zidit cu trup, Domnul ne-a arătat cât este de necesară oamenilor comuniunea. În general, nimic din câte vedem împlinindu-se atât în lumea firii, cât și a celor făcute cu voie liberă nu se realizează fără participarea celorlalte. Chiar și rugăciunea, atunci când nu are mai mulți părtași, este cu mult mai slabă decât cea săvârșită împreună cu alții, căci și Domnul ne-a făgăduit că va fi de față în mijlocul a doi sau trei credincioși, acolo unde aceștia cheamă numele Lui în același gând (cf. Matei 18,22).
Temelia societății este constituită de conlucrarea membrilor acesteia. În societățile divizate, conflictele se înmulțesc, nervozitatea escaladează orice limită, membrii acesteia se comportă ca și cum ar fi vrăjmași unii altora. Însă acolo unde fiecare cunoaște importanța celorlalți și se bucură de conlucrarea cu aceștia, cu adevărat situația devine una bineplăcută lui Dumnezeu și este binecuvântată de El. Comuniunea societății se bazează pe comuniunea bisericească, pe când cea din interiorul Bisericii, pe ascultarea poruncilor dumnezeiești.
Pr. Petru PAICA