Nedispunând de o suprafaţă agricolă apreciabilă, cea existentă fiind destul de mult fărâmiţată, şi nici de mici întreprinderi care să producă bunuri de consum, comerţul caransebeşean era dependent de aprovizionarea din zone mult mai dezvoltate economic.
Starea de război în care se afla România şi priorităţile stabilite de către Guvernul lui Ion Antonescu privind aprovizionarea Armatei, cea de pe front şi cea din ţară, au dus la o diminuare a activităţilor comerciale. Dacă avem în vedere faptul că în oraşul Caransebeş se găseau multe magazine ale evreilor aflaţi sub un strict control, unii trimişi în detaşamente de muncă, atunci cele afirmate mai sus se susţin.
Cooperativa „Frăţia” va fi cea mai importantă unitate comercială din oraş în ceea ce priveşte aprovizionarea, îndeosebi cu bunuri alimentare, iar în ceea ce priveşte livrarea de mărfuri cea mai importantă era fabrica de la Balta Sărată, care vindea mobilă, cherestea, furnir, scaune, lemn de foc ş.a.
Pe lângă Primăria orăşenească a funcţionat, începând din 28 ianuarie 1941, un oficiu de aprovizionare, care a încercat să aplice, în condiţiile menţionate, planul de aprovizionare pentru populaţia oraşului, care depăşea deja 10.000 de locuitori stabili.
Pentru asigurarea produselor de strictă necesitate, un rol important l-au avut cele şase mori din oraş, din care două acţionate cu motor şi patru cu apă din Canalul Morilor. Acestea asigurau o capacitate de producţie de 7.700 kg de făină de grâu şi 8.200 kg de mălai în 24 de ore.
Multe dintre produsele alimentare de bază, precum zahărul şi uleiul, au fost raţionalizate în anii 1942-1944, aprovizionarea cu anumite cantităţi fiind aprobată de către Oficiul Economic Judeţean din Lugoj. La 10 februarie 1943, exista la nivelul oraşului Caransebeş o cotă restantă de 11.800 de litri de ulei încă din august 1942, din care se primiseră doar 2.700 de litri.
În sarcina oraşului Caransebeş se afla şi aprovizionarea Penitenciarului special din oraş, cu un număr însemnat de deţinuţi.
Pe parcursul anului 1943 s-au întâmpinat greutăţi în aprovizionarea cu cereale. Comerciantul Dimitrie Cârpan, proprietar al unei crescătorii de porci, îşi arăta nemulţumirea că îi lipseau cerealele comandate, precum şi alte alimente, sesizând şi o concurenţă din partea altor comercianţi din zonă. El aducea cereale, pe care le distribuia direct, dar şi prin intermediul Primăriei.
În acei ani s-a înregistrat şi fenomenul cartelării produselor alimentare, fabrica de la Balta Sărată solicitând ca şi salariaţilor care proveneau din satele apropiate să li se distribuie alimente la nivelul celor din oraş.
Aprovizionarea cu sare se asigura în oraş prin Asociaţia Comercială „Unirea cooperatorilor”.
Pâinea şi alte produse din făină de grâu erau oferite populaţiei de brutăriile existente în oraş. Dacă în luna decembrie 1943 funcţionau 10 brutării, în luna aprilie 1944 doar cinci mai funcţionau. Se punea problema rechiziţionării unora pentru Armată. În 29 mai 1944, brutăria lui Atanasie Pasere, din Strada Ardealului, a fost supusă rechiziţionării.
Activităţile comerciale desfăşurate în Caransebeş începând cu luna septembrie 1944 au o strânsă legătură cu evenimentele politice şi militare în care România era implicată.
Sarcinile destul de grele impuse poporului român prin Convenţia de Armistiţiu au avut un impact nedorit asupra populaţiei caransebeşene, confruntată cu situaţii nemaiîntâlnite până atunci. De pe piaţa liberă au dispărut treptat produse alimentare de bază – carnea, untura, untdelemnul, şi chiar cerealele.
În luna noiembrie 1944, Prefectura judeţului Severin a solicitat administraţiilor orăşeneşti şi comunale luarea unor măsuri energice pentru stoparea speculei cu carne de porc şi untură, în condiţiile în care preţurile maximale fixate nu erau respectate de comercianţi.
Fenomenul a fost verificat de către organele de poliţie din Caransebeş, care au constatat că cele două produse nu se mai comercializau prin magazine, ci direct de la casele măcelarilor, speculându-se faptul că „oraşul era foarte aglomerat cu populaţie flotantă şi Armata rusă, iar cerinţele cărnii şi grăsimilor erau foarte mari”.
Aceleaşi efecte ale aplicării Convenţiei de Armistiţiu au dus la apariţia speculei cu vitele cornute, fapt constatat şi în Târgul din Caransebeş. Primarul Nicolae Ştefănigă a fost obligat să intervină printr-o decizie datată 10 ianuarie 1945, dând prioritate la cumpărare măcelarilor locali, care trebuiau să asigure nevoile de carne ale locuitorilor. Se constatase că „în ultimile săptămâni, populaţia oraşului a rămas insuficient aprovizionată cu carne din cauza acaparării vitelor de către târgoveţi la preţuri exagerate”.
Aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare nu se îmbunătăţise nici în vara anului 1945, când Organizaţia locală a Uniunii Patrioţilor a constatat lipsa pâinii în oraş şi vânzarea acesteia la preţuri foarte mari, dar şi creşterea preţurilor la alte produse alimentare şi chiar zarzavaturi.
Pe raza oraşului şi în Caransebeşul Nou se aflau, la mijlocul anului 1945, salariaţi ai unor întreprinderi evacuate din Moldova încă din martie-aprilie 1944. Pentru salariaţii şi membrii familiilor celor de la Fabrica de maşini „Energia” SAR din Piatra Neamţ se solicita Primăriei orăşeneşti sprijin pentru a primi alimente, îndeosebi pâine şi zahăr. Pornind de la greutăţile întâmpinate în aprovizionarea propriilor locuitori, primarul şi-a declinat competenţa în favoarea Oficiului Economic Judeţean.
Într-o situaţie asemănătoare se aflau şi angajaţii Industriei Aeronautice Române din Braşov – Secţia Caransebeş, care prin Comisia Locală a Sindicatelor Unite au delegat persoane pentru procurarea a 4 tone de grâu din judeţul Dolj, deoarece Prefectura din Lugoj nu putea asigura aprovizionarea muncitorilor. Se constatase că cele şase mori din oraş nu mai puteau să asigure necesarul de făină de grâu şi mălai pentru populaţie.
Obstacolele enumerate mai sus, seceta şi recolta foarte slabă din anii 1946-1947, care au declanşat drame de neimaginat, au impus autorităţilor măsuri care să asigure pentru personalul angajat la Stat şi pentru pensionari procurarea de alimente şi îmbrăcăminte pe bază de cartele, creându-se în acest scop un Economat specializat. Utilizarea cartelelor pe puncte pentru alimente şi îmbrăcăminte va deveni o modă de mai lungă durată.
Cotele de cereale către Stat, cotele de lapte, carne şi câte s-au mai inventat şi impus populaţiei, au devenit un fenomen cotidian într-o perioadă de cumplită resemnare şi presiune asupra fiecărui posesor de pământ sau animale. Perioada treierişului trebuia exploatată ca formă eficientă pentru a se aduna o parte din cote. În anul 1947, Primăria a acordat drept de funcţionare pentru 5 batoze care aparţineau lui Samson Talpeş, Anţilă, Grigore Rada, Ion Minda şi Oprea, toţi proprietari în oraş. La locurile de treieriş, Primăria a desemnat funcţionari care stabileau cantităţile de colectat de la proprietari. Cât de înrobitoare erau cotele, se poate deduce din următorul exemplu: în 19 iulie 1947 s-au treierat 3.626 kg grâu, din care s-au colectat 1.230 de kg. Situaţia zilnică a treierişului se raporta Preturii plăşii Caransebeş.
Pentru instituţiile colectoare de produse alimentare, un rol important îl aveau morile, care erau obligate să perceapă uium de la fiecare proprietar de produs măcinat, o bună parte din acesta revenind Statului. Spre exemplu: în 2 aprilie 1947, la cele şase mori ţărăneşti din oraş s-a măcinat cantitatea de 7.407 kg de grâu şi 2.445 kg de porumb, uiumul reprezentând 874 kg de grâu şi 271 kg de porumb.
În ultimele luni ale anului 1947 se resimţea lipsa porumbului în oraş, dar şi a laptelui. Deoarece cantităţile de porumb lăsate populaţiei s-au dovedit a fi insuficiente, atât pentru hrana cetățenilor, pentru viitoarele însămânţări şi pentru hrana animalelor, s-a impus cumpărarea de porumb din disponibilul existent în judeţul Severin. Totodată, s-a luat măsura impunerii la noi cote a proprietarilor care deţineau peste 4 jugăre de teren arabil.
În aceeaşi perioadă au apărut nemulţumiri printre cultivatorii de porumb din oraş, cauzate de modul în care au fost stabilite cotele pentru fiecare proprietar, printre cei divulgaţi ca favorizaţi fiind dr. Titus Anton, secretarul general al Primăriei, şi Dimitrie Armion, ajutorul de primar.
Oraşului Caransebeş îi fusese repartizată o cantitate de peste 60 tone de porumb ce trebuia colectată de la producători. Până la 20 februarie 1948 se adunase cantitatea de 55.448 kg. Însă Pretura plăşii Caransebeş a pretins încă 5 tone, fiind vizaţi restanţierii şi cei care au cultivat cel puţin 1 jugăr cu porumb, acestora cerându-li-se drept cote 50 kg/jugăr.
Pe lângă lapte, ca produs de bază, în luna octombrie 1947 existau îngrijorări datorită lipsei combustibililor – petrol, ulei, benzină. De menţionat că, în 24 octombrie 1947, în oraş se afla doar o cantitate de 400 litri de petrol, care trebuia distribuită în mod raţional solicitanţilor.
Nu putea lipsi din lista de produse agricole pentru care impunea predarea de cote cartoful, fapt consemnat de documente în luna decembrie 1947. Prin Ordinul Nr. 1342/1947 al Preturii plăşii Caransebeş, s-a repartizat oraşului o cantitate de 6 tone, care urma să fie distribuită unor centre industriale din zonă. După stabilirea cantităţii de cartofi de colectat, au apărut îngrijorări privind îndeplinirea sarcinii, deoarece pe raza oraşului se cultivaseră doar 40 de jugăre cu cartofi, iar surplusul din gospodării „s-a vândut imediat după stabilizare (n.n. – stabilizarea monetară), în timpul crizei alimentare”. Primarul Emil Rădescu a declarat că, în orice condiţii, colectările trebuie executate „oricât de mici ar fi cantităţile ce s-ar colecta”.
Comisariatul de Poliţie Caransebeş a radiografiat starea de spirit a populaţiei din acea perioadă de criză alimentară, constatând lipsa de mărfuri din magazinul cooperativei, chiar dacă salariaţilor de la Stat şi pensionarilor li se distribuiseră cartele pe puncte. Proprietarii de pământ care aveau şi un serviciu erau îngrijoraţi că vor fi deposedaţi de acesta dacă nu-l cultivau, cu toate că timpul pentru muncile agricole nu prea exista.
Mari nemulţumiri s-au constatat în oraş în decembrie 1947, când „pentru prima dată s-a distribuit făină de mălai cetăţenilor, constatându-se că o parte era alterată”. Populaţia din oraş comenta faptul că cerealele erau colectate de la populaţie cu 4 lei/kg, iar mălaiul se vindea cu 14 lei/kg.
Întărirea rolului Cooperativei „Frăţia”, care în anul 1946 era condusă de profesorul Victor Ţârcovnicu, a fost un prilej de îngrijorare pentru comercianţii particulari din oraş, deoarece aceasta aproviziona cu produse cartelate salariaţii de la instituţiile de Stat şi pensionarii.
Anii 1947-1948 au scos la iveală un fenomen nou, care doar în situaţii dramatice se putea întâmpla, şi anume înregistrarea unui mare număr de cereri de renunţare la practicarea comerţului sau a unor meserii precum cele de brutar, măcelar, croitor ş.a., posesorii de brevete solicitând Primăriei radierea firmelor şi ştergerea impozitelor aferente.
Chiar şi în aceste condiţii s-au înregistrat, între anii 1945-1948, situaţii când s-au creat firme pentru practicarea comerţului cu pielărie, cu coloniale şi delicatese, acestea din urmă fiind mai numeroase.
Constantin BRĂTESCU
