Get Adobe Flash player

Cealaltă jumătate

Stau în faţa foii albe de hârtie, în mână cu stiloul meu cel mai bun, mare şi negru, cu peniţa împodobită cu tot felul de modele delicate, dar care, culmea, scrie gros şi catifelat, aşa cum îmi place, că doar de aia l-am şi ales, şi mă gândesc cum să încep. Mi-e mai uşor aşa. Cred că dacă aş scrie direct la calculator ar ieşi un dezastru. Gândurile mele au nevoie de cerneală, nu de circuite integrate. Nu ştiu cum să mă fac înţeles, aşa că mai bine nu mai insist.

Probabil că un început bun ar fi să spun adevărul: că păstrez în urechi şi acum, la ora târzie la care aştern pe coala ministerială rândurile astea, un sunet pe care nu ştiu câţi alţii l-au auzit în afară de mine, atunci când ţara s-a rupt din nou în două. Pârâitul acela de lucru frânt e acoperit însă de alte zgomote care răzbat exact acum din parcarea din spatele blocului. Doi bărbaţi, două femei şi trei copii proşti şi răsfăţaţi stau şi trăncănesc în jurul unei maşini cu portierele deschise din care, în puterea nopţii, bubuie muzica. Mă deranjează îngrozitor, dar nu pot nici să ies pe fereastră şi să urlu la ei la ora asta, nici să le spun frumos peste zi, când m-oi întâlni cu ei, fiindcă îi cunosc. Oricum, ştiu bine că pe niciunul nu-l interesează nimic din lucrurile care mă frământă pe mine, pentru că doi, soţ-soţie, îşi fac veacul prin Austria şi vin aici doar ca să se dea mari şi să mai strice ceva bani, iar ceilalţi lucrează la Stat. Încerc să nu cad în greşeala de a vorbi rău despre ei, fiindcă îmi sunt mai mult decât nişte simple cunoştinţe, şi tocmai de-aceea ştiu că lor nu le-a păsat niciodată nici la cât se culcă, nici câte ore dorm, pentru că merg dimineaţa la serviciu doar ca să aibă de unde se-ntoarce după-amiaza acasă. Aşa că mai bine închid fereastra şi-i las să facă în continuare noaptea ţăndări. Ştiu că, oricum, mâine în zori soarele o să măture cu razele lui cioburile de prostie şi aroganţă lăsate în urmă de ei, iar ziua mea va fi mai curată.

Într-un fel, întâmplarea asta are şi o parte bună, dacă stau să mă gândesc, fiindcă ei sunt una dintre jumătăţile de ţară de care numai ce-am pomenit. Jumătatea grasă, odihnită, fără griji şi bogată a României, căreia eu, unul, jigărit, cu cearcăne vinete sub ochi, hăituit din toate părţile şi nervos că ziua are doar 24, şi nu 100 de ore, oricât am încercat n-am reuşit să le mai ajung cu prăjina la nas. Sunt cei care, plătiţi din banii mei, mă umilesc la ghişee şi mă trimit la plimbare cu un singur deget. Sunt cei care, tot din banii mei plătiţi, fac legi pe care îmi vine să le strâng pur şi simplu de gât, şi sunt aceia care până nu demult, adică până când nu li s-au mărit monstruos şi fără niciun motiv salariile, şi nu li s-au dat vauchere de vacanţă, mi se păreau aproape nişte fraţi de suferinţă, ai mei şi ai celor care lucrăm la patron. Adică ai acelora care plecăm de-acasă dimineaţa la 7 şi ne-ntoarcem, dacă putem, în cel mai fericit caz după şase seara. Ai celor care, dacă reuşesc să-şi ia trei zile la rând de concediu pe an, zic că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior, şi care n-au nici sâmbete, nici duminici. Şi ai acelora care au câştigat cinci lei la salariu, dacă nu cumva au pierdut, şi ai acelora pe care sindicatele – pentru care, oricât de frumos ştiu eu să mă joc uneori cu vorbele, simt un dispreţ pe care chiar nu-l pot exprima prin cuvinte – nu dau nicio ceapă degerată…

În momentul ăsta, liniştea nopţii e sfâşiată de ceva între răget şi mieunat. Deschid din nou fereastra, să mă dumiresc ce se-ntâmplă. În parcare, cu ochii scăpărând în întuneric, exact pe locul proştilor pe care poate că i-a mâncat de foame, stă crăcănată România, tigrul economic al Europei. Pe care, oricât de leşinat ar fi el, nu ei îl hrănesc, ci noi. Noi, celalaltă jumătate.

Adrian CRÂNGANU

Traducere