Capra moldoveanului


                Cred că mai ştiu, încă mai ştiu să înot. Nu ca la 20 de ani, asta e sigur, dar bănuiesc că nu mi-am pierdut cu totul deprinderea asta, care, în felul ei, e cam ca mersul pe bicicletă, pe care, odată ce l-ai învăţat, nu-l mai uiţi. Şi, totuşi, uneori am impresia că mă sufoc, că o mână uriaşă, care nu ştiu a cui e, mă apasă pe cap şi mă ţine sub apă, iar eu, cu ochii închişi şi cu luminiţe explodând dureros în spatele ochilor, dau disperat din mâini să mă eliberez. Şi îmi doresc, odată ieşit la suprafaţă, să plec în larg, să scap de apa întunecată şi mâloasă de la mal, care şi ea parcă mă trage în jos, ca perechea mâinii care vrea cu tot dinadinsul să mă scufunde. Nu ştiu însă cât de departe aş ajunge, fiindcă, asta e clar, nu mai înot ca la 20 de ani.

Poate că toate astea sună ca povestea unui vis urât, a unui coşmar din care te bucuri că te trezeşti, dar uneori chiar trăiesc cu impresia că totul se petrece aievea. Ştiu, bineînţeles, că realitatea e alta, dar câteodată simt nevoia să îmbrac în simboluri unele lucruri, tocmai ca să le ascund urâţenia. Nu o fac din laşitatea de a accepta adevărul, ci din neputinţa de a-l privi în faţă.

Dar asta nu se întâmplă decât rar şi, oricum, nu despre aşa ceva e vorba aici. De data asta lucrurile sunt mult mai simple şi cred că am descoperit sensurile celor două mâini, şi al celei care mă apasă pe cap, şi al celei care mă trage la fund, din coşmarul pe care îl am, uneori, cu ochii deschişi. Revelaţia am avut-o după ce am văzut imaginile din Moldova, în care mii de oameni au ieşit în stradă şi nu doar că au dat din gură, cum am procedat noi după întâmplarea de la Colectiv, şi după aia ne-am dus la casele noastre, mulţumiţi că şi-aşa am făcut prea mult pentru un popor atât de leneş, ci au trecut la fapte. Aşa molâi, sau mai ştiu eu cum îi considerăm, moldovenii ne-au dat o lecţie după care o sută de ani de-acum încolo ar trebui să ne usture obrazul. Că pe noi ne doare în cu totul altă parte, n-am nicio îndoială. Ultimii 26 de ani ne-au făcut mai nesimţiţi decât toţi strămoşii noştri de până în 1989, la un loc. Şi mai mândri de multele noastre defecte decât au fost ei vreodată de puţinele lor calităţi.

Nu sunt vorbe grele, şi nici măcar aspre nu cred că sunt. Ce e atât de grav dacă spun că, din toate astea, eu am învăţat că moldovenilor le pasă de capra vecinului? Nimic, aşa e. Scârbiţi de clasa noastră politică, am ieşit în stradă, cum altfel decât tot mai puţini cu fiecare zi care trecea, am trăncănit un pic, am speriat vreo doi, trei miniştri şi cinci parlamentari, am scris pe un şerveţel cam cum am vrea să arate viitorul nostru, şi gata. Am obosit cât am trecut strada şi-am uitat de la mână pân’ la gură, c-aşa suntem noi, că trebuie să mai şi terminăm ce-am început.

N-aş fi crezut în ruptul capului că am să scriu vreodată asemenea cuvinte, dar moldovenii sunt cu zece clase peste noi. Zic eu că asta şi din cauză că sunt vai de mama lor, nu şmecheri şi descurcăreţi ca românii. Mă uit la ei şi văd cum îşi împart cu demnitate sărăcia, între Prut şi Nistru, şi văd cum noi am umplut Europa, de la un capăt la altul, de şoferi, menajere, de hoţi şi de cerşetori. Nu vreau să plătesc poliţe, doar am să răspund unor vorbe ce mi-au fost aruncate, şi nu o dată, de românii descurcăreţi. Mi s-a spus că ei, cei plecaţi, sunt eroii, iar noi, cei mulţi rămaşi, fraierii şi laşii. Probabil că eu şi ei am învăţat istorie din manuale diferite. Eu ştiam că eroii nu se clintesc, iar laşii fug. Cel puţin aşa scria în cartea mea.

Şi ca să revin la înţelesul pe care l-am dat eu celor două mâini de care vorbeam, cea care mă apasă am dedus că e prezentul, iar cea care mă trage la fund e viitorul. Şi-n timp ce eu, cu ochii închişi şi cu luminiţe explodând dureros în sptele ochilor, dau disperat din mâini să mă eliberez, dinspre Republica Moldova vecină se-aude, asurzitor, behăit de capre.

Adrian CRÂNGANU