Get Adobe Flash player

Asociaţia pompierilor voluntari şi mişcarea sportivă din Caransebeş, în perioada 1865-1919


Una dintre primele Reuniuni de pompieri voluntari din Banat a fost şi cea din Caransebeş, înfiinţată în anul 1873. La 12 decembrie 1873, Primăria oraşului Caransebeş cerea Ministerului de Interne din Budapesta să aprobe statutele reuniunii din localitate, deoarece a avut loc Adunarea de constituire, fiind alese şi organele de conducere. În Adresa de răspuns a Ministerului de Interne se cere o nouă redactare a statutelor, în care să se precizeze atribuţiile membrilor şi relaţiile cu autorităţile locale. Din aceasta Adresă, datată decembrie 1873, ne reţin atenţia câteva date: Reuniunea avea două secţii (Secţia de pompieri şi o Secţie a salvării, care avea atribuţiile Crucii Roşii); în caz de incendiu, membrii se supun dispoziţiilor căpitanului de poliţie, fără a depinde de acesta din punct de vedere al tehnicii de stingere a incendiilor; procurarea coifurilor din piele să se facă de la o anumită firmă, care să fie specificată în statute.
Incendiul care a avut loc în oraşul Caransebeş la 5 aprilie 1874, cu care ocazie şase locuinţe au fost distruse în întregime, iar altele trei au suferit pagube însemnate, a determinat Adunarea generală orăşenească să ia unele măsuri administrative, cuprinse într-un prim regulament pentru activitatea corpului de pompieri, ale cărui prevederi mai importante sunt:
a) înfiinţarea a şapte Comitete zonale şi a unui Comitet care să dirijeze folosirea cailor şi căruţelor pentru căratul instrumentelor de stingere;
b) fiecare Comitet de zonă era format din 3-5 membri;
c) în fiecare zonă, o treime din populaţia aptă de a contribui la stingerea incendiului trebuia să pună la dispoziţie butoaiele pentru apă, o treime să utilizeze cârligele şi cealaltă treime topoarele şi scările;
d) fiecare membru al Comitetului trebuia să poarte drept semn distinctiv o cordea (panglică albă);
e) obligaţia fiecărui cetăţean de a se supune, în caz de incendiu, dispoziţiilor date de membrii Comitetului din zona de acţiune;
f) obligaţia organelor de poliţie de a sprijini populaţia în caz de incendiu.
Acest prim regulament a fost votat la 7 aprilie 1874.
Cu toate aceste măsuri luate, activitatea normală a Reuniunii de pompieri din oraşul Caransebeş va începe abia în anul 1878, an care este trecut şi pe sigiliul Reuniunii. La 22 mai 1878, Adunarea generală a Reprezentanţei orăşeneşti hotărăşte constituirea unei comisii din care făcea parte şi Alexandru Dragalina, care „cu totu zelul, după înfiinţarea aceleia, compunerea statutelor şi constituirea, respective alegerea funcţionarilor, vor avé problema statutelor compuse pentru esoperarea aprobării a le ascerne presidiului magistratual”.
Prin aceeaşi decizie se face cunoscut că încă din anul 1877 s-a luat măsura procurării a două pompe („una puşcă de apă mare şi una mică”), votându-se suma de 1.000 de florini vechi austrieci, şi pentru susţinerea Reuniunii de pompieri suma de 400 de florini vechi austrieci. O precizare foarte importantă este cea care se referă la obligaţia Reprezentanţei orăşeneşti de a prevedea în bugetele anuale suma de 400 de florini.
Încă din anul 1878, Reuniunea a luat măsura instruirii membrilor activi, adică a pompierilor. La 4 noiembrie 1878, Adunarea generală orăşenească decide să acorde Reuniunii de pompieri un teren pentru exerciţii, unde să fie construit un turn („turn de deprindere respective esercitare”).
Cu ocazia votării bugetului pe anul 1881, Adunarea generală a oraşului Caransebeş hotărăşte să se ajungă la o mai bună conlucrare între comandantul pompierilor şi căpitanul de poliţie în privinţa mobilizării populaţiei la stingerea incendiilor. Cităm din Hotărâre: „… capitanatul oraşienesc se dispună ca în viitoriu cu ocasiunea escării vre unui foc de la tótă casa se iesă la faţia locului un individ cu recuisit şi a da mana de ajutoriu la localizarea focului, în respeptul acesta domnul capitan orasienesc asemenea având a se pune în conţielegere cu domnul comandant a Corpului de pompieri”.
Dintr-un apel adresat populaţiei oraşului Caransebeş la 13/25 mai 1890 de Iosif Farago, vice-comandant al pompierilor, aflăm că Reuniunea număra 40 de membri activi, că instrumentele de stins erau în valoare de circa 6.000 fl., pe care ar fi trebuit să le mânuiască circa 300 de oameni. Se cerea prin apel ca intelectualii să îndemne populaţia oraşului să participe la activitatea Reuniunii şi în special proprietarii de case. O precizare foarte importantă se referă la scutirea celor săraci de a purta uniformă, Reuniunea punându-le la dispoziţie coiful şi instrumentele de stingere a incendiilor.
Buna funcţionare a Reuniunii (Asociaţiei) pompierilor voluntari din Caransebeş a fost asigurată şi de sumele care se prevedeau anual în bugetul Primăriei. Spre exemplu, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, pentru această importantă verigă cu profund scop economic şi umanitar s-a prevăzut suma de 800 de coroane, inclusiv pentru întreţinerea celor doi cai utilizaţi la transportul utilajelor pentru stingerea incendiilor.
Primul statut cunoscut al acestei Reuniuni este din 30 septembrie 1917 şi se intitulează „Statutele Asociaţiei pompierilor voluntari şi a salvării din Caransebeş”.
Statutele scot în evidenţă scopul nobil al acestei asociaţii, organele de conducere, atribuţiile membrilor, funcţionarilor şi comandantului. Atribuţiile celui din urmă dau posibilitatea înţelegerii întregii activităţi desfăşurate de Reuniunile pompierilor voluntari. Din articolul 35 al acestor statute, extragem cele mai importante atribuţii ale comandantului: „… este conducătorul principal al activităţii faptice în ceea ce nu se poate împedeca de autorităţi, întrucât el este responzabil de măsurile luate (…), este dator a se prezenta fără întârziere la locul sinistrului, a conduce lucrările de stingere şi salvare şi după un eventual incendiu este obligat a face imediat raport autorităţilor (…). Ordinele date de dânsul trebuiesc îndeplinite necondiţionat de membrii activi, are dreptul de chemare la ordin a membrilor nesupuşi (…). El ordonă felul atacului sau a apărării, cum să se folosească pompele şi alte aparate precum şi aceea cum se procedeze susţinătorii ordinei. Comandă exerciţiile membrilor, convoacă şedinţa comandamentului, fixează serviciul membrilor activi, împarte ofiţerii, subofiţerii şi membrii în plutoane corespunzătoare, (…) supraveghează ţinerea cu stricteţe a statutelor, regulamentului de serviciu şi a tuturor hotărârilor. (…) Îngrijeşte de procurarea materialelor şi aparatelor şi menţinerea lor în stare bună, face propuneri comitetului în senzul întregirei acestora…”.
Sub această formă statutară, Asociaţia de pompieri a activat şi în perioada interbelică, până la crearea primei unităţi de pompieri militari în localitate. Din procesul-verbal privind activitatea pe anul 1921, rezultă că Asociaţia de pompieri din Caransebeş a participat la 15 incendii, din care a localizat şapte incendii cu pagube, incendii mai mari fiind la Ţiglăria Talpeş şi la Depozitul de benzină al lui Perlfaster. De asemenea, a asigurat asistenţă la Teatru, a participat la nouă cazuri de accident şi a făcut patru transporturi de bolnavi.
În ceea ce priveşte pregătirea, se menţionează că s-au ţinut şase ore de teorie şi opt de exerciţii practice. Efectivul acestei asociaţii era format din şapte ofiţeri, nouă pompieri voluntari şi patru pompieri orăşeneşti. Efectivul Secţiei de salvare era de trei ofiţeri.
Deoarece această asociaţie s-a dotat cu utilajele necesare prin donaţii, echiparea lor făcându-se în acelaşi fel, se propune introducerea unei taxe de pompieri proprietarilor de case, stabilimentelor (restaurante, bodegi, cârciumi etc. – n.a.), comercianţilor şi industriaşilor. Se face cunoscut că s-a trecut la reechiparea membrilor activi, care au fost asiguraţi la societăţile de asigurare.
La sfârşitul anului 1923, această asociaţie număra 42 de membri, iar Comitetul de conducere era constituit din ingineri, judecători şi avocaţi, farmacişti, funcţionari de bancă, comercianţi şi meseriaşi.
Din istoria mişcării sportive caransebeşene
Niciodată locuitorii Caransebeşului n-au avut sportivi, luaţi individual, sau cluburi cu mari performanţe. Cu toate acestea, sunt informaţii care fixează apariţia unor cluburi încă din secolul al XIX-lea. Se pare că cel mai vechi a fost Clubul vânătorilor, înfiinţat în anul 1885, acesta încercând să valorifice prin membrii săi bogatul fond cinegetic existent în împrejurimi.
În anul 1900 activa în Caransebeş o Reuniune de sport şi biciclu (ciclism), creată de cei cu mari venituri, capabili să-şi cumpere biciclete şi să participe în sărbători la acţiuni de promovare a ciclismului. Această Reuniune a organizat în 10 februarie 1900 o seară dansantă în sala mare a hotelului „Pomul verde”, muzica fiind asigurată de Regimentul Nr. 29 Infanterie Timişoara.
Între anii 1903-1907, a activat în Caransebeş o Asociaţie de gimnastică şi scrimă, care şi-a desfăşurat activităţile pe bază de statute.
În anii 1911-1912 s-au pus bazele Reuniunii sportive a pescarilor din Caransebeş, an în care s-a constituit şi Societatea de vilegiatură din Teiuş, tot mai mulţi locuitori din oraş, dar şi persoane înstărite din Timişoara, dorind să dea Teiuşului un aspect de staţiune turistică, pentru aerul curat degajat de pădurile bogate în foioase şi de pomii fructiferi din întinsele livezi care împodobeau zona.
Un eveniment sportiv de reţinut s-a petrecut în luna noiembrie 1913, când, cu ocazia Adunării generale anuale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român, a Adunării generale a Reuniunii învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului şi a suitei de activităţi culturale şi artistice (dizertaţii, cuvântări, spectacole de teatru, muzică corală şi de fanfară), s-a desfăşurat un meci de fotbal, poate primul în Caransebeş, cu participarea Clubului sportiv al studenţilor „Petru Maior” şi un grup de tineri caransebeşeni aflaţi acasă, şi membrii Clubului atletic maghiar din Caransebeş. Scorul a fost 6-1 pentru studenţii români sosiţi din Budapesta.
Starea de beligeranţă care a cuprins Europa a făcut ca mişcarea sportivă locală să stagneze, fiind reluată timid în anul 1920.
Constantin BRĂTESCU

Traducere
Ultimele articole