Armaghedon



Chiar şi acum, când, datorită vârstei, poate că ar trebui să n-o mai fac, eu încă citesc literatură SF. Pur şi simplu îmi place, încă de atunci de când vecinul meu de apartament, cu doi ani mai mare decât mine, el avea unşpe şi eu nouă, aşadar m-am îndrăgostit de literatura asta care îmi lăsa gândurile s-o ia razna din ziua în care prietenul meu mi-a împrumutat din biblioteca tatălui său prima carte. Era una scrisă de Jules Verne, dar nu reuşesc să-mi amintesc titlul ei. De fapt, cred că mi-ar fi aproape imposibil, căci copilăria mi-a lăsat suficient timp ca să i le citesc aproape pe toate, dar se poate să fi fost Căpitan la 15 ani, 20.000 de leghe sub mări sau Copiii căpitanului Grant. Oricum, una din astea trei.
Camera în care mă ducea mirosea a cărţi, tatăl său nu lăsa pe nimeni să intre acolo nici măcar cu ţigara aprinsă, fiindcă o considera un fel de templu. Cu timpul, am început s-o privesc şi eu la fel, iar nasul meu tânjea după mirosul acela pe care nu ştiu să-l explic în cuvinte, iar ochii îmi goneau nebuneşte pe cotoarele aranjate perfect pe rafturi, unele albastre, altele roşii, cu scris auriu, pe care abia aşteptam să le ţin în mână. Aveam, însă, o regulă de fier: nu primeam o carte nouă până nu o înapoiam pe cea veche, deşi distanţa dintre apartamentele noastre era de doi metri, poate nici atât. Era însă o lege pe care o respectam bucuros.
Cu timpul, cărţile împrumutate au fost tot mai grele, iar SF-urile tot mai complicate. N-am renunţat însă la ele, dovadă că, aşa cum am spus, încă le citesc şi acum, dar mai rar, numai printre picături, atunci când mă simt obosit de romanele pe care poate că nu le-am avut la vârsta potrivită, sau nu sunt încă pregătit pentru ele şi mă încăpăţânez, totuşi, să le duc până la capăt. Pe unele dintre ele le duc degeaba, chiar dacă ştiu că vârsta nu-mi permite să-mi mai irosesc ochii şi timpul nici măcar pe un rând inutil. Dar, cu toate astea, nu cred că am să regret vreodată dragostea pentru cărţi. Sunt iubitele ale căror nume n-am să le uit şi care nu mi-au cerut niciodată altceva.
Am spus toate astea ca să fac legătura cu subiectul pe care mi-am propus să-l tratez azi. Concluzia e că tot SF-ul care s-a adunat, în ani, în capul meu, păleşte în faţa a ceea ce politicienii vor să mă facă să cred că e realitate. Nu, nu e. Mă uit în fiecare zi, la televizor, la nişte fiinţe venite parcă de pe altă planetă, din alt univers, din altă dimensiune, din alt timp şi din alt film. Într-un fel, extratereştrii ăştia sunt evoluaţi, fiindcă au luat înfăţişarea noastră, dar experimentul lor s-a împotmolit pe undeva, fiindcă vorbesc greu, se exprimă de parcă pe planeta lor n-ar exista cărţi, nici măcar din alea SF, şi, spre norocul nostru, al pământenilor de la talpa ţării, nu se pot înmulţi. În schimb, am observat că se clonează şi-şi pun copiile în toate instituţiile statului. Tocmai de aia, cred, nici nu se căsătoresc, ci fac alianţe şi îşi protejează progeniturile cu preţul vieţii. Al vieţii noastre, să fim înţeleşi. La ei, sărăcia e bogăţie, prostia e normalitate şi SF-ul e istorie. Ei pe toate astea le-au mai văzut în lumea din care au fost alungaţi şi pe care vor s-o clădească acum, nu pe Pământ, ci doar în România.
Eu o să mai privesc filmul ăsta până în 9 iunie. În duminica aia, o să-mi cumpăr o pungă de alune sărate, dar din alea sărate ocnă, două beri şi-un pachet de ţigări mai de soi, poate chiar un trabuc. Şi la nouă fără un sfert seara mi le pun pe toate lângă mine, mă fac comod în fotoliu, îmi întind picioarele cât pot şi mă uit la ultimul lor SF: Armaghedon. Şi-o să mă bucur sau o să-mi pară rău că n-am fost la vot. Văd eu.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu