Brebu


Adrian CRÂNGANU

De câteva ori pe săptămână, eu fac naveta între Reşiţa şi Caransebeş. Nu merg în zile fixe, dar străbat drumul ăsta dus şi întors de suficient timp încât să ajung să-i cunosc pe jumătate din călătorii microbuzului, aflaţi, probabil, în aceeaşi situaţie ca şi mine. Printre ei este şi o doctoriţă care coboară la Brebu. În fiecare dimineaţă, la ora nouă fără un sfert – punct, când maşina opreşte în staţie, ca din pământ răsar vreo cinci dulăi murdari şi flocoşi, care se opresc lângă uşă, iar când femeia coboară, se năpustesc pe ea, se agită şi mârâie unii la alţii. Şi tot în fiecare dimineaţă, fără excepţie, ea se fereşte de ei, se trage într-o parte, îi dojeneşte ca pe nişte copii neastâmpăraţi, pe urmă, printre labele puse pe mâinile şi pe pieptul ei, scoate din plasă ce le-a adus de acasă: bucăţi de pâine, oase, uneori felii de salam şi, mai rar, bucăţele de prăjitură uscată. Ce-i rămâne şi ei, seara, prin bucătărie. Câinii cei mai mari şi mai bătrâni prind mâncarea încă din aer, şi o înfulecă cât ai clipi. Apoi se reped la ceilalţi şi începe lupta pentru firimituri. Sfârşitul nu l-am văzut niciodată, fiindcă, întotdeauna, între timp microbuzul pleacă din staţie.

Am scris despre acest lucru, cu gândul la o întâmplare proaspătă, văzută la televizor zilele trecute, când, la o promoţie de ulei, bătrânii care au stat la coadă cu câteva ore înainte de deschiderea magazinului s-au călcat pur şi simplu în picioare pentru doi-trei litri de untdelemn luat cu câţiva bani mai ieftin. Pe moment, recunosc, scena m-a dezgustat, şi asta, bănuiesc, fiindcă am judecat-o din punctul meu de vedere. Pentru că eu n-aş face niciodată aşa ceva, nici dac-aş şti că mor de foame. A doua zi, însă, aşa cum mi se întâmplă cel mai adesea, m-am mai muiat şi am privit totul cu alţi ochi. Cu aceiaşi cu care o priveam pe mama. Şi ea îşi umplea, spre sfârşitul toamnei şi începutul iernii, şpaisul cu litri de ulei şi kilograme de făină şi de zahăr cărora nu le vedeam rostul, şi beciul cu zeci de kilograme de cartofi şi ceapă. Când o întrebam de ce, îmi răspundea că aşa ştie ea că trebuie făcut. Şi m-am mulţumit să-i pun purtarea pe seama instinctului moştenit de la părinţii şi bunicii ei, oameni simpli, de la ţară. Şi mai era în stare mama să meargă şi zece kilometri pe jos, numai să cumpere ceva, orice, chiar şi cu un leu mai ieftin. Pe moment, mă supăram pe ea şi-i spuneam că-i dau eu diferenţa de bani, numai să nu-şi mai rupă picioarele pentru câţiva lei. Lua banii, îi punea deoparte, şi făcea tot cum ştia ea că trebuie făcut. Până la urmă, ridicam din umeri şi o luam aşa cum era ea.

Acum nu mai e. Dar, tot gândindu-mă la întâmplarea văzută la televizor, cred că singurul lucru pentru care aş sta la coadă ar fi dacă i-aş mai putea cumpăra mamei zile. Chiar şi una sau două. Şi m-aş lăsa şi călcat în picioare, la rând, pentru ele.

P.S. De câteva ori, s-a întâmplat să merg mai târziu la Caransebeş, cu alt microbuz. Şi niciodată n-am văzut nici urmă de câine în staţie la Brebu.