Get Adobe Flash player

Ardealul

Adrian CRÂNGANU

La fel ca Mircea Eliade, şi eu sunt jumătate oltean, jumătate moldovean. De născut, însă, m-am născut în Banat. Iar lucrul ăsta m-a făcut, cred, să iau puţin de la fiecare, să-i înţeleg pe cei pe care i-am moştenit, şi să-i văd exact aşa cum sunt, şi pe unii, şi pe alţii. De exemplu, sunt conştient că în cea mai mare parte a timpului am calmul împrumutat de la bănăţenii care mi-au adoptat, acum 50 de ani, părinţii, şi mândria lor, ba chiar şi orgoliul nu întotdeauna justificat al bănăţenilor. Şi mai am şi o doză de egoism, mică, e adevărat, dar ea e acolo, o simt. De la olteni, adică de la neamul din partea mamei, am luat impulsivitatea şi sângele fierbinte, care ies la iveală ori de câte ori nu-mi convine sau ceva nu-mi iese aşa cum îmi doresc. Şi atunci să te ţii! Nu-mi mai tace gura până nu dau din mine tot. Partea bună e că îmi trece la fel de repede cum mă şi apucă şi imediat lucrurile reintră în normal. Cât despre jumătatea moldovenească, sau cât o mai fi rămas din caracterul meu, ea se manifestă prin lenea care mă cuprinde când mi-e lumea mai dragă şi în care mă complac mai mult decât ar fi cazul, şi prin prea marea naivitate de care dau dovadă din când în când, atunci când vine vorba de oameni. Şi mai sunt încăpăţânat şi mă resemnez uşor. Ca orice moldovean care se respectă.

După cum se vede, am trecut în revistă mai degrabă defectele, decât calităţile pe care le-am moştenit de la ai mei. Cu realism şi cu obiectivitate, pentru că ştiu că sunt capabil de aşa ceva. Iar singurii despre care, o vreme, n-am ştiut mare lucru, erau ardelenii. Asta până la 19 ani, când am plecat în Armată, la Sighetu Marmaţiei. Şi pentru că am fost militar la Grăniceri, un an şi jumătate m-am tot plimbat printre ei. Nu ştiu cât de bine am reuşit să-i cunosc în răstimpul ăsta, şi nici dacă haina militară nu i-a făcut să se poarte altfel cu mine, dar mie mi-au plăcut ardelenii. Erau – şi cred că mai sunt şi aşa au să şi rămână – calmi şi blânzi, şi deschişi, dar şi mai dintr-o bucată decât toţi ceilalţi români la un loc. Aşa i-am simţit la Sighet şi la Negreşti, şi asta poate şi fiindcă era vorba de localităţi mai micuţe şi mai izolate, unde acele ceasornicelor se roteau parcă după cu totul alte legi decât în restul lumii.

Lucrurile s-au schimbat însă când m-am mutat la Satu Mare şi mai apoi la Oradea. Disciplina, acolo, era mult mai strictă, şi nu mai eram toată ziua în oraş, ca până atunci. Dar parcă nici poftă să ies din unitate nu mai aveam. În parcuri, pe plăcuţele de pe copaci scria specia în limba maghiară, mai jos în latină, şi abia pe ultimul loc, pe româneşte. În magazine sau cofetării, de cele mai multe ori eram întrebat pe ungureşte ce doresc, şi abia apoi pe limba mea. Iar tot ceea ce am povestit până acum se întâmpla pe timpul comuniştilor, în 1982.

Timpul a trecut, eu aproape că am uitat întâmplările până în 2002, când directorul de atunci al Camerei de Comerţ mi-a spus, într-un interviu pe care i l-am luat, că, în 2012, România va fi regionalizată în opt structuri, dar să nu scriu asta în ziar. N-am scris-o. Şi timpul iarăşi a trecut, şi eu am iar aproape că am uitat şi întâmplarea aceea. Până acum.

 

Traducere