Cu aceasta, s-au făcut 250 de ediţii de ziar. Aş spune că s-au adunat, pentru că de fapt asta s-a întâmplat, într-un număr frumos. Mic, poate, pentru unii, dar mare pentru noi, cei care îl facem, cu atât mai mult cu cât, peste exact o lună, ne va mai intra în casă o bucurie, numărul 5, de la cinci ani de când primul ziar „7 Zile” a ajuns în mâna caransebeşenilor. Era începutul lui noiembrie 2008 şi l-am dat pe gratis pe stradă tuturor celor care ne-au ieşit în cale. În momente ca acestea – ştiu asta din experienţele trăite pe la alte ziare –, se obişnuieşte ca pe prima pagină să apară o fotografie cu întreaga redacţie şi cu cei de la „tehnic”, cu toată lumea care trudeşte pentru ca publicaţia să ajungă sub ochii cititorilor. Cu noi nu se va întâmpla aşa, fiindcă, oricât am încercat, nu am reuşit niciodată să ne adunăm cu toţii la aceeaşi oră şi în acelaşi loc. Poate data viitoare…

Despre începuturi, cred că am mai vorbit deja la numerele 50 şi 100. Am făcut-o fiindcă niciun alt subiect nu mi se pare mai important decât aniversarea noastră şi aşa au făcut întotdeauna şi vor face mereu toate redacţiile şi studiourile din lume. Simt, cred, nevoia de matematică: să tragă linie şi să adune. Şi la petrecere să ciocnească un verb, un substantiv şi vreun pahar.

Acum, dacă stau şi mă gândesc bine, nici nu ştiu cum au trecut, nici cei cinci ani, nici cele 250 de ediţii, cu toate că, oricât ar fi de greu de crezut, îmi amintesc aproape fiecare zi în parte şi fiecare pagină de ziar apărută până acum. La fel, cea mai mare parte a succeselor şi bucuriilor, şi, cu siguranţă, absolut toate eşecurile şi gafele, fiindcă au fost şi din acestea, şi nu puţine. N-am să pomenesc însă niciuna, ca să nu stric momentul.

Acum, poate ar trebui să vorbesc despre cum a fost până în anul 5 şi numărul 250. A fost mai mult greu decât uşor, şi mai mult frumos decât urât. Dacă nu era aşa, n-am fi ajuns aici. Spun asta fiindcă presa tipărită e altceva decât orice altceva. Nu spun că e mai grea, fiindcă şi Televiziunea are greutăţile ei, şi Radioul pe ale lui, şi presa on-line pe ale ei, dar un ziar tipărit are altă greutate, ca să fac un joc de cuvinte. Are mai multă responsabilitate. El rămâne. Omul îl ia în mână şi citeşte până înţelege, şi are timp să se dumirească ce nu-i convine în ceea ce scrie acolo. Sau când ceva nu e cum crede el că e bine.

Nu zic, de multe ori mi s-a întâmplat să aud lucruri frumoase despre ziar, iar asta, în loc să mă bucure, m-a făcut să mă simt mai degrabă stingherit, pentru că niciodată n-am ştiut să primesc laudele. Alteori, însă, de cele mai multe, ca să fiu cinstit, a trebuit să ascult tot felul de observaţii şi să dau răspunsuri şi explicaţii. De ce cutare fotografie e aşa şi nu altfel. Fiindcă sunt cel puţin cinci reguli după care o fotografie se aşează în pagină, dar cititorul obişnuit nu ştie asta. De ce articolul X e în pagina 12 şi nu în 2. Fiindcă ordinea în care se citesc paginile este: 1, 12, 3, 2, 5, 4, 7, 6, 9, 8, 11, 10. Paginile din dreapta primele, apoi cele din stânga. Dar prea puţini ştiu asta. De ce mă bag singur în seamă şi nu las şi pe alţii să scrie editorialul. Păi, fiindcă editorialul dă nota, tenta, echilibrul întregului ziar, şi la orice ziar care se respectă e scris de redactorul-şef. Doar de aia, nu există absolut niciun alt motiv.

Aşa cum am spus mai înainte, nu a fost uşor. Nici nu am vrut să mă plâng, ori să fac teoria presei scrise, fiindcă nu e momentul. Am simţit doar o nevoie acută de matematică. Şi, după ce am tras linie şi am adunat, să ridic verbul „pahar”, în cinstea substantivului „ciocnesc”. Fiindcă la numărul 250 am voie să scriu orice. Chiar şi asta.