Get Adobe Flash player

2018

Vizualizari: 576

Oricât am încercat – şi mărturisesc că m-am străduit din răsputeri în privinţa asta –, nici de data asta n-am reuşit să evit clipele acelea de la sfârşitul anului când, oricât de ocupat aş fi, parcă trebuie să trag linie şi să socotesc. Aşa m-am obişnuit. Dar nu-mi plac nici momentele, nici calculele pe care le fac, fiindcă de cele mai multe ori bilanţul îmi iese cu minus în faţă şi ştiu că totul se întâmplă doar din vina mea. Întotdeauna mi-am propus să fac mai mult decât am fost în stare şi mereu am fost mai degrabă cu capul în nori decât cu picioarele pe pământ, iar matematica dezamăgirilor nu m-a iertat niciodată.

Cam toate mi-au ieşit prost în 2018. Nici nu ştiu cu ce să încep, într-atât de multe eşecuri am suferit. Unul este însă mai vechi şi mai adânc decât toate celelalte, şi poate de aceea şi cel mai dureros. Ori de câte ori m-am întâlnit cu un prozator sau editor, întrebările şi răspunsurile erau aceleaşi: ce-am mai scris în ultimul timp, şi nimic. Pe urmă el clătina din cap, iar eu ridicam din umeri. La început mi-a fost ruşine, dar cu timpul a dispărut şi asta şi-a rămas doar o resemnare vinovată, pentru care nu ştiu dacă am să reuşesc să mă iert vreodată. Deoacamdată încerc. Una dintre scuzele de care mă folosesc e că nu pot să fiu ca Liviu Rebreanu, să beau 25 de cafele şi să fumez cinci pachete de ţigări pe noapte, fiindcă eu dimineaţa nu-mi mai văd capul de treburi. Am avut o perioadă, acum câţiva ani, când am tras de mine în toate direcţiile şi-am reuşit să încep un roman, dar de atunci, nimic. Aş fi vrut din tot sufletul să scriu o carte pentru cei care vor veni, dar n-am avut şi n-am încotro şi trebuie să scriu la ziar, pentru cei care sunt. Tot aşa, mi-ar fi plăcut să pot spune la ce pagină am ajuns cu romanul, dar nici măcar nu mai ştiu pe unde am pus foile alea.

În politică parcă nu m-aş băga. Sunt Balanţă şi nu-mi place să mă cert, aşa că am preferat să-mi ţin întotdeauna părerile pentru mine, dar dacă tot e să spun câteva vorbe, aş zice doar că nu politicienii sunt de vină pentru ce-a ajuns România, ci poporul care i-a ales. Am cunoscut oameni care s-au dus la vot pentru o bere sau un deţ de votcă, sau pur şi simplu fiindcă, după ani întregi de singurătate şi de ratare, în ziua alegerilor cineva i-a băgat în seamă, le-a dat un telefon şi le-a explicat unde să pună ştampila. Iar ei au pus-o cu amândouă mâinile.

Despre cum merg afacerile, ce-aş putea să spun eu, un biet ziarist care-şi câştigă pâinea bătându-şi capul ce subiecte, ce metafore şi ce expresii să mai inventeze, când cel mai bogat român, Ion Ţiriac, zice că, între hoţ şi prost, îl preferă pe cel dintâi…

Vorbim puţin şi despre presă? Vorbim. În 2018, m-am întristat, ca de fiecare dată, atunci când am văzut pe net că, de pildă, un accident în care o bicicletă s-a răsturnat cu roţile-n sus şi o maşină a fost zgâriată are infinit mai multe vizualizări decât lansarea unei cărţi bune sau vernisarea unei expoziţii cu tablouri minunate, cu forme şi culori desăvârşite. Dar tot eu m-am îmbărbătat şi mi-am zis că întotdeauna e loc şi de mai rău. Când nici accidentele n-au să mai intereseze pe nimeni, sfârşitul lumii e la doi paşi. Dar deocamdată încă e bine.

Cu toate astea, nu regret aproape nimic din ceea ce mi s-a întâmplat în 2018. Dacă e să-mi pară, totuşi, rău de ceva, e că nu mi-am luat mai demult o brichetă Zippo, care scoate sunetul acela ce te face s-o aprinzi iar, cu toate că numai ce ai stins ţigara în scrumieră. În plus, aş mai fi vrut, dacă se putea, să întineresc cu un an, dar nici măcar asta n-am reuşit.

Cât despre succese, ele m-au ţinut în viaţă, dar asta prea puţin contează.

Adrian CRÂNGANU

Traducere