Get Adobe Flash player

11 ani şi patru luni fără vreo câteva zile


Recunosc, de-a lungul anilor au fost clipe, şi nu puţine, când m-am întrebat ce ne-ar putea opri, pe mine, pe colegii mei din redacţie şi pe colaboratorii noştri, să mai scoatem ziarul în format tipărit. N-am vorbit cu nimeni, niciodată, despre temerea care, ca să fiu sincer, m-a făcut să adorm, uneori, abia spre dimineaţă. Mi-am imaginat că un motiv ar putea fi îmbolnăvirea mea gravă, dar l-a şters de pe listă acum vreo opt ani, când am fost internat în spital timp de trei luni şi m-am achitat de acolo de partea mea de treabă, iar colegii au făcut în aşa fel încât să nu mi se simtă lipsa. Atunci mi-am zis că, dacă am trecut de hopul acela, nimeni şi nimic n-o să ne poată opri vreodată.
N-a fost chiar aşa, fiindcă a venit o vreme, poate trei, poate patru luni, în care a trebuit să plătim tipografia din buzunarele noastre. Am făcut-o fără să crâcnim niciunul dintre noi, iar apoi ne-am primit banii înapoi, când conturile ziarului şi-au mai revenit. Deci nici motivul acesta n-a stat prea mult în picioare. Iar la altceva mai serios nu ţin minte să mă fi gândit în nopţile acelea albe care, de câţiva ani buni, au început să mă lase în pace.
Ce vreau să spun e că fiecare dintre cei din redacţie ar fi făcut, cred, orice ca să-l ţină în viaţă, fiindcă fiecare era, într-un fel, părintele măcar al unei pagini de ziar, iar el era copilul nostru, al tuturor. Aşa am simţit întotdeauna. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat şi am găsit şi răspunsul pe care-l căutam în nopţile acelea după care acum îmi pare rău, fiindcă în ele aveam la ce să mă gândesc. Acum nu mai am. Nebunia Coronavirusului, care i-a cuprins pe toţi, ne-a îngenuncheat şi pe noi. Iar noi, cu toţii, am hotărât ca acesta, 569, să fie ultimul număr de ziar care iese pe piaţă în format tipărit. Când o să apară 570, Dumnezeu ştie. Noi în nici un caz.
Iar dacă tot s-a ajuns aici, aş vrea să mai spun câteva lucruri, atât cât îmi îngăduie spaţiul, care întotdeauna mi s-a părut prea mic pentru câte aveam eu de povestit. Poate că amănuntul acesta era primul care trebuia amintit, fiindcă, de cele mai multe ori, a trebuit să tai cu mâna mea din editoriale ca să încapă în dreptunghiul a cărui lungime eu, şi nimeni altul, am stabilit-o. Apoi, cred că merită să spun că, atunci când au citit textul din pagina întâi a ziarului, acolo unde anunţăm că ne mutăm pe internet, fetele din redacţie şi-au şters măcar o lacrimă. Pe mine şi pe băieţi ne-a apucat dintr-odată tusea şi o poftă nebună să deschidem un fişier şi să ne-apucăm de scris, chiar dacă, azi, toate ziarele se fac doar din comunicate de presă. Dar, zic eu, am depăşit, bărbăteşte, momentul.
Totul a durat 11 ani şi patru luni fără vreo câteva zile. A fost greu, uneori aproape imposibil, dar niciodată, absolut niciodată n-am fost singur. Pe la început, când aveam mai mare nevoie de texte, am întâlnit oameni pe care, cu toate că nu-i cunoşteam, mi-au dat articole. N-au vrut nimic în schimb, erau mulţumiţi doar că au pus umărul pentru ca ziarul Caransebeşului să meargă înainte, iar asta ne-a făcut prieteni. Regretul meu e că n-au să ştie niciodată cât de mult îi iubesc pentru ce-au făcut.
În ăştia 11 ani şi patru luni fără vreo câteva zile mai intră şi momente care m-au mişcat până la lacrimi, şi lucruri care m-au făcut să înjur ca la uşa cortului. Îmi pare rău că nu le mai pot aminti, fiindcă unele chiar merită, dar dreptunghiul meu din pagina a treia începe să se termine.
Colegii mi-au spus să-i anunţ când sunt gata, ca să citească şi ei editorialul, pe calculator. O să le zic, dar o să le ascund fetelor şerveţelele, şi pe băieţi o să-i rog să pună mâna la gură dacă au de gând să tuşească. Iar eu, eu o să ies puţin din birou.
Adrian CRÂNGANU

Traducere
Slovensky Med
Servicii deratizare Transal Urbis


Servicii Transal Urbis