Vino, Duhule Sfinte!


În zilele cele de pe urmă voi turna din Duhul Meu peste orice făptură” (Fapte 2, 17)

(din cuvântul la Duminica Rusaliilor)

Biserica lui Dumnezeu este astăzi plină de o strălucire cu totul deosebită, de o bucurie cu totul nouă; ea vorbeşte astăzi un grai nespus de înalt. Este strălucirea, lumina şi graiul Duhului Sfânt, pentru că astăzi sfânta noastră Biserică se înfioară şi tresaltă în adâncurile ei, până în cea din urmă fibră a fiinţei ei, de bucuria cea mare şi tainică a revărsării Duhului Sfânt.

Nu pentru că numai în această zi s-ar revărsa Duhul Sfânt asupra Bisericii. Nu, iubiţii mei! O astfel de învăţătură ar fi o rătăcire. Biserica lui Dumnezeu este născută, toată, din revărsarea Duhului Sfânt, Biserica lui Hristos este, toată, mireasa Duhului Sfânt. Ea îi aparţine cu totul; ea nu este nici o clipă despărţită de Duhul Sfânt.

Aşadar, nu pentru că numai astăzi s-ar revărsa asupra Ei un Duh pe care nu L-ar fi avut până astăzi, Biserica lui Hristos se înfioară şi tresaltă de o bucurie tainică şi nouă. Ci pentru că în această zi, a pogorârii Duhului Sfânt, Biserica rememorează cu toată fiinţa ei clipa aceea sfântă, binecuvântată şi unică, în care Duhul Sfânt a născut-o, în care El i-a dat fiinţă, în care S-a pogorât asupra acelora care au alcătuit cea dintâi plămadă a ei (…).

Şi despre ce altceva v-aş putea vorbi eu acum, iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori în Domnul, decât despre subi­ectul pe care mi-l impune această bucurie de astăzi? Adică despre Duhul Sfânt. Un subiect desigur infinit de vast şi de adânc. Un subiect copleşitor pentru orice cuget de creştin, şi mai ales pentru orice slujitor al Bisericii lui Dumnezeu. Un subiect atât de adânc, de vast şi de înalt, încât nici unul dintre noi n-ar îndrăzni să se apropie de el, dacă nu i-ar veni în ajutor Duhul Sfânt Însuşi, Care ne spune: „Vorbeşte astăzi despre Mine, căci Eu îţi poruncesc să vorbeşti! Eu îţi voi umple ţie sufletul şi îţi voi călăuzi limba, pentru ca să Mă poţi mărturisi şi vesti în lume! Vorbeşte!”.

Întemeindu-mă şi eu pe această poruncă, vă voi vorbi astăzi despre Duhul Sfânt. Este absolută nevoie, fraţilor, să vă grăiesc despre El. Mai ales în zilele noastre. Căci, ceea ce avem a ne reproşa noi astăzi mai mult este tocmai că ne gândim prea puţin la Duhul Sfânt, că îl propovăduim prea puţin. Şi de ce oare aceasta? Nu este Duhul Sfânt Însuşi Dumnezeu? Nu este El de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul? Nu este El a treia persoană din fiinţa Sfintei Treimi? Atunci, pentru ce am uitat să ne gândim la El? E de ajuns această întrebare, pentru a ne încredinţa, pe dată, de absoluta ne­voie de a ne adânci astăzi puţin în fiinţa şi lucrarea Duhu­lui Sfânt.

Un creştin care nu ştie să-L mărturisească pe Duhul Sfânt, care nu poate să vorbească despre Duhul Sfânt, să spună ceva despre El, nu este un creştin adevărat.

Poţi să ştii, tu, frate, oricât de mult să vorbeşti despre Tatăl şi despre Fiul, dar dacă despre Duhul Sfânt nu ştii să spui nimic, aceasta înseamnă că nici despre Tatăl şi nici despre Fiul nu ai mărturisit nimic. Pentru că nu există măr­turisire fără cunoaştere. Şi nu poate spune nimeni că el cu­noaşte pe Tatăl şi pe Fiul dacă nu-L cunoaşte şi pe Duhul Sfânt. După cum tot aşa de adevărat este că nu poate ni­meni să-L mărturisească pe Duhul Sfânt, dacă nu-I cunoaş­te şi nu-I mărturiseşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Iată de ce este aşa de necesar să vorbim despre Duhul Sfânt. Nu ca să arătăm că ştim să vorbim. Nu din mândrie. Nu pentru a ne arăta ştiinţa şi cu atât mai puţin talentul. Ci pentru că fiinţa noastră este plină de Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt ne porunceşte să vorbim despre El. El Se revarsă acum în noi şi vorbeşte prin noi!

O! Cât de necesar este să-L cunoaştem pe Duhul Sfânt! Nu ca pe o fiinţă abstractă. Nu ca pe un subiect de carte, ca pe o idee înaltă. O! Nu, iubiţii mei! O astfel de cunoaş­tere despre Duhul Sfânt la nimic nu ne-ar folosi. Căci vă întreb eu pe voi: la ce v-ar folosi, oare, atunci când sunteţi flămânzi, să ascultaţi o prelegere despre mâncare? Sau la ce v-ar folosi ca, atunci când sunteţi însetaţi, să vă vorbeas­că cineva despre băutură? V-ar folosi la ceva? Eu cred că nici nu l-aţi putea măcar suferi pe acel om ciudat, care ar înţelege ca, prin conferinţa despre mâncare şi băutură, să vă trateze foamea şi setea. Este în ordinea firii ca atunci când eşti flămând, să ceri chiar mâncarea şi când eşti înse­tat, să ceri băutura însăşi (…).

Voi cuprinde în cuvântul meu de astăzi numai o parte din vastul ocean al acestui subiect, şi anume: Duhul Sfânt aşa cum ni-L prezintă pagina din Evanghelie în care ni se istoriseşte pogorârea Lui asupra ucenicilor lui Hristos.

Istorisirea aceasta este simplă şi minunată. Ea este, dacă o citim cu luare-aminte, ca un fel de icoană, îmbrăcată în lumină, a unui început de zi, măreaţă ca o auroră străluci­toare şi nesfârşit de dulce în strălucirea ei. Astfel, Evanghe­lia ne povesteşte că ucenicii, vreo doisprezece la număr, şedeau într-o casă din Ierusalim, pe care sfânta Tradiţie o identifică drept casa mamei lui Marcu Evanghelistul. Acolo stăteau adunaţi ei „în încăperea de sus” – cum spune cartea – „şi stăruiau într-un cuget, în rugăciuni, în cântare de psalmi şi în citiri duhovniceşti”. Iar în ziua Cincizecimii, când tot Ierusalimul era plin de poporul lui Israel, care ve­nise la acest strălucitor praznic ca să aducă jertfă lui Dum­nezeu, deodată a venit din cer un vuiet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei; şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le-a dat Duhul Sfânt fiecăruia. Şi când s-a auzit până departe vuietul acela, mul­ţimea s-a adunat împrejurul casei şi a rămas uimită, pentru că fiecare auzea pe ucenici vorbind în limba lui. Toţi se mirau de ceea ce auzeau. Unii, însă, în loc să primească plini de respect şi de uimire cele auzite, au început să-şi bată joc, spunând: iată, oamenii aceştia sunt beţi dis-de-dimineaţă! O altă parte din mulţime se întreba: cum se fa­ce, oare, că toţi aceştia, care vorbesc, vorbesc în limba noastră? Nu sunt ei galileeni? Atunci cum de vorbesc în limba noastră? Căci erau în Ierusalim, în ziua aceea, evrei din toate părţile lumii, care vorbeau fel de fel de limbi, dar fiecare îi auzea pe ucenici vorbind în limba lui: parţi, mezi, egipteni, fiecare auzea învăţătura lui Hristos propovăduită în limba sa. Atunci, ucenicii, în frunte cu Sfinţii Apostoli, între care cel dintâi era Sfântul Petru, ca fiind cel mai bătrân, au ieşit în piaţă, unde era mare adunare de popor. Acolo Sfântul Petru a ridicat glasul şi a ţinut o predică mi­nunată, care era direct inspirată de Duhul Sfânt.

Efectul acestei predici a fost extraordinar, căci – ne spu­ne Cartea Sfântă – toţi cei care au auzit aceste cuvinte „au fost pătrunşi la inimă” şi au zis lui Petru şi celorlalţi Aposto­li: Fraţilor, ce să facem? Şi Sfântul Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă fiecare dintre voi şi botezaţi-vă în numele lui Iisus, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt!”. Şi în acea zi s-au botezat, din câţi au auzit predica, ca la trei mii de oameni. În ziua aceea s-au pus bazele Bisericii lui Hristos. (Continuare în numărul viitor)

Părintele TOMA CHIRICUŢĂ

(1887 – 1971)