Am spus mereu, şi cred că eram încă foarte tânăr când deja gândeam aşa, că fotbalul, şi sportul, în general, spun cam tot ce trebuie să ştie lumea despre un popor. Cam cum îl văd ceilalţi. Nu ştiu care e cauza, încă n-am reuşit s-o aflu, dar de cele mai multe ori am observat că lucrurile chiar aşa stau. Ca naţiune, exişti doar când ai o medalie atârnată la gât şi drapelul îţi flutură pe un catarg. În rest, poţi să ai cinci milioane de români plecaţi prin toată Europa, că tot n-a auzit nimeni de tine. Sau poate că n-a vrut.
Dar nu despre felul în care suntem noi văzuţi de alţii vreau să vorbesc azi. Am mai făcut-o şi mulţi s-au supărat pe mine, dar nu din cauza asta am să evit subiectul. Pur şi simplu o grămadă de amintiri vin buluc peste mine şi nu vreau să mă dau la o parte din calea lor. De asta o fac.
Aşadar, în seara asta gândul mi-a zburat la Ayrton Senna. Pe de-o parte fiindcă m-am uitat la Marele Premiu de Formula 1 al Bahrainului, iar pe de altă parte pentru că mi-am amintit ca prin minune că cel mai mare pilot al tuturor timpurilor s-a născut în perioada asta din an, în 21 martie. Ţin minte şi când a murit, în 1 mai ’94, una din zilele triste ale tinereţii mele fără prea multe griji. Acum, însă, după atâţia ani, am şi un motiv să zâmbesc. De numele lui se leagă, dacă nu mă înşel, şi titlul celui de al doilea articol pe care l-am scris în viaţa mea.
I-am zis „Tovarăşa Ayrton Senna” şi a apărut cred că prin martie 1991. Pe vremea aceea, brazilianul era cel mai tare din parcare şi de pe circuit, iar eu, cum am mai spus, eram tânăr şi voiam să scriu pamflete, cam aşa cum încearcă azi unii, oameni în toată firea, să facă. Ce s-a întâmplat atunci… Ieşisem cu fiul meu la plimbare, avea doar trei luni, iar pe o trecere de pietoni, cu semaforul pe verde, o nebună, şoferiţă de taxi, era să mă spulbere şi pe mine, şi căruciorul în care îl căram pe el. Turbat, am dus copilul la soacră-mea şi până în redacţie nu m-am oprit. Mă mir şi azi că n-am rupt vreo tijă de la maşina de scris, am bătut articolul în cinci minute şi i l-am dat redactorului-şef. A doua zi a apărut pe prima pagină. În zadar, însă, am aşteptat-o pe şoferiţă să vină la redacţie şi să se ia de mine. Mă mir şi azi că n-a făcut-o, fiindcă pe vremea aia totul era altfel. Şi presa, şi ziariştii, dar mai ales cititorii.
Şi zâmbesc iarăşi. Nu sunt nostalgic, nu vreau să fiu prizonierul trecutului, dar, imediat după ’90, au fost poate cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Eram o mână de tineri care numai ce veniserăm în redacţie şi ne chinuiam din răsputeri să-i smulgem din inerţia comunistă pe cei bătrâni, care, am constatat atunci, n-aveau mai mult de 50 de cuvinte în vocabular. Eram mulţi, ajungea dacă dădeam un articol sau o ştire pe zi, şi în rest ne certam cu ei. Când am început s-o luăm cu băutul ne mai şi încăieram, dar nu prea des. De obicei peroram şi umblam toţi prin redacţie de credeai că ne jucam de-a baba-oarba. În cinci ani, pe jumătate dintre noi ne-au lăsat nevestele, iar doi au murit de ciroză. Atunci, abia, s-a terminat.
După cum se vede, eu am scăpat, şi cu viaţă, şi cu căsnicia întreagă, din anii aceia la care mă gândesc cu jind. Şi poate că singurul lucru pe care îl regret şi azi e că Tovarăşa Ayrton Senna n-a venit atunci, în ’91, să se ia de mine. Atunci nu i-am dat numele, deşi i-l ştiam, pentru că am fost colegi prin şcoala generală, dar o fac azi: Luminiţa. Exact ca pe aia pe care, ani buni, am tot aşteptat degeaba, ca proştii, s-o vedem la capătul tunelului, iar azi chiar o zărim. Numai că acum vine cu tot cu locomotivă.
Adrian CRÂNGANU
