Get Adobe Flash player

Ţara în cârje


Chiar nu-mi dau seama ce mă îngrijorează mai tare în clipa asta. Stau doar pe o jumătate de scaun, fiindcă mă doare îngrozitor spatele, de parcă cineva m-ar fi tăiat cu drujba în două de la mijloc. În momentul în care mă ridic şi încep să umblu prin casă, dacă mers se poate numi ceea ce fac eu, pentru că umerii îmi sunt împinşi în faţă, fundul în spate, iar picioarele nu ascultă de nimeni, în clipele acelea cred că şi mobila râde de mine, iar calculatorul şi televizorul zâmbesc pe ascuns. Doar eu stau serios, fiindcă la cel mai mic gest mii de săgeţi mi se înfig în locul acela pe care, când eram mic, îl numeam lumbago, şi căruia nici acum, că am îmbătrânit, nu ştiu cum să-i spun.
Pe de altă parte, aproape în fiecare zi îmi cade faţa, şi am observat că şi celelalte obiecte vesele din cameră păţesc la fel, atunci când vedem, auzim şi trecem prin toate chinurile la care ne poate supune campania asta electorală, mai mizerabilă, din punctul nostru de vedere, decât oricare alta de până acum. Dar nu pentru asta îmi fac griji. Pe mine mă pune cu adevărat pe gânduri jumătatea de ţară care n-a ieşit la vot la primul tur de scrutin.
Uneori mi-am zis că eu nu sunt normal, mai ales că doar foarte rar votul meu s-a potrivit cu al celorlalţi, cei mulţi, un motiv în plus să mă las păgubaş, ca de ceva ce nu-i de mine. N-am făcut-o, însă, ba chiar m-am încăpăţânat să votez, cu toate că poate, în ziua aceea, aş fi putut să fac lucruri mult mai importante pentru viaţa mea. Am renunţat la ele doar fiindcă am considerat că ştampila aia micuţă şi rotundă e sabia cu care pot să lupt pentru principiile mele. Şi pentru că aşa am văzut mereu lucrurile, n-am putut niciodată să-i înţeleg pe cei din jurul meu, unii prieteni, alţii rude, care, în toiul bătăliei, dau bir cu fugiţii.
Iar atunci am încercat măcar să le caut scuze, şi i-am luat pe rând. Primii ar fi tinerii. Ei sunt generaţia celor care generaţia mea le-a dat atâta bine încât nu mai ştiu ce să facă cu el. Pe ei nu-i interesează nici cât negru sub unghie cine conduce ţara, fiindcă ei nu au nevoie de nimic de la Putere, niciodată. Nu cer nimic, fiindcă părinţii le sunt deopotrivă preşedinte, guvern şi parlament, de cele mai multe ori, în ultimul timp, aflate în exil. Iar pe părinţi nu-i nevoie să-i votezi, atâta timp cât îţi pun pe tavă toate legile pe care le vrei.
Eu, însă, am fost crescut altfel. Tata, care a fost cel mai slab profesor pe care l-am avut vreodată, fiindcă n-a reuşit să-mi predea măcar o lecţie de viaţă din care să înţeleg ceva, m-a făcut, fireşte că fără voia lui, să-mi dau seama că fericirea nu înseamnă neapărat ceea ce ai, ci doar ceea ce eşti.
Pe urmă ar mai fi cei care în ziua votului stau ţintuiţi în pat sau în fotoliu, şi se mai şi laudă cu asta. La ei bănuiesc că, pe de o parte, e lehamitea cea care-şi spune cuvântul, şi neîncrederea şi lenea din minţile lor, care le turuie întruna că toţi sunt la fel, şi că nu sunt cu nimic mai buni unii decât alţii. Pe partea cealaltă, am impresia că intervine şi siguranţa că, oricine ajunge la putere, n-are cum să le răpească, niciodată, emisiunile şi concursurile de doi bani la care cască gura de când vin de la lucru şi până seara, când pun capul pe pernă, şi care le ţin loc de viaţă.
Şi la sfârşit, ultimii pe lista mea, sunt proştii.
Ieri, cum mergeam îndoit de şale şi mă gândeam la toate astea, am trecut prin parc şi mi s-a părut că aud cum în adâncul pădurii din apropiere cineva dobora, cu toporul, un copac. Poate chiar pe acela din care altcineva, un dulgher ieşit demult la pensie, o să cioplească două cârje pe care ţara asta şchioapă va şontâcăi mulţi ani de-acum înainte.
Adrian CRÂNGANU

Traducere