Tanti Lisa



Pe vremuri am lucrat în uzină. Într-una mare şi urâtă, împreună cu câteva mii de oameni. A fost demult şi totul n-a durat decât câţiva ani. N-o spun ca pe o scuză, tot aşa cum nici nu mă laud cu asta şi nici ruşine nu-mi e. Încerc să-mi văd şi să-mi iau viaţa exact aşa cum a fost, şi să privesc cu aceeaşi măsură şi prostiile, şi lucrurile frumoase pe care le-am făcut. Nu-mi pare rău de anii petrecuţi prin hale, printre fierotanii, fiindcă am învăţat o grămadă de şmecherii care mi-au fost de folos mai târziu, atunci când a trebuit să ies din situaţii cu care, altminteri, n-aş fi avut cum să mă întâlnesc, şi, în plus, m-am mai şi îmbogăţit cu câteva prietenii pe care în altă parte mă îndoiesc că le-aş fi putut lega. Uneori chiar mi-e dor de oamenii şi de lucrurile de-atunci. Dar din ce în ce mai rar, şi nu ştiu de ce.
Îmi amintesc acum că în uzina aia mare, urâtă şi întunecoasă aveam un coleg, pe Costel Grasu. Nu-l chema aşa, dar aşa îi ziceau toţi fiindcă era umflat cu pompa. Costel ăsta avea o mătuşă în Statele Unite, iar asta, zicea el, îl făcea un fel de proscris în ochii comuniştilor. Aşa că în fiecare zi auzeam Lisa-n sus, Lisa-n jos, Lisa a dres, Lisa a făcut, încât am ajuns s-o cunosc pe doamna din America mai bine decât pe maică-mea.
De la Costel, care, la rândul lui, ştia de la Tanti Lisa, am aflat că în SUA un muncitor simplu care lucra la zgârie-nori, şi ăştia erau de obicei indieni, piei-roşii adică, fiindcă ei nu ameţeau la 300 de metri, deci unul din ăştia câştiga mai bine ca un congresman, nu prea ştiam noi atunci ce-i ăla, dar ne plăcea, ne bucuram, fiindcă o legătură cu tovarăşii din Marea Adunare Naţională tot am făcut noi. Pe urmă îmi amintesc că ne-a mai zis, şi tot de la Tanti Lisa ştia, că în State poţi să zbieri în gura mare că preşedintele e bou, e leneş, e indolent, e rău şi răzbunător, că poţi să-l faci cum îţi vine la gură, nimeni n-are treaba ta, numai să nu-l ameninţi cu moartea. Atunci o sută de poliţişti sar imediat pe tine şi te bagă-n dubă.
Ne cam fascina Costel cu poveştile lui despre Tanti Lisa, ăsta-i adevărul. Dar cel mai tare ne-a dat pe spate atunci când ne-a explicat că are acasă o revistă de ştiinţă din Statele Unite, jumătate în engleză, jumătate în română, în care scrie că omenirea se tâmpeşte de la o zi la alta. Şi că aşa, în general, americanii nu sunt cu nimic mai deştepţi acum decât ăia pe care i-a descoperit Cristofor Columb, şi nici românii de azi decât cei de pe vremea lui Neagoe Basarab, dar asta, ultima, o zicea de la el.
Cum eu nu l-am prea crezut, ca să mă convingă, într-o zi mi-a adus-o. În mare, cam ce zicea el scria şi acolo. Dar mai erau şi vreo trei pagini cu un test de inteligenţă care cică se dădea astronauţilor de la NASA. Eu lucram în tura a doua şi l-am rugat să mi-o lase şi mie în după-masa aia. Abia l-am convins. În ziua următoare m-a întrebat câte probleme am reuşit să rezolv, iar eu i-am spus că la două n-am ştiut răspunsurile. M-a crezut sau nu, habar n-am, dar n-a spus nimic. Mie nici nu mi s-a părut greu. Totul era să prinzi şmecheria, iar asta, cred şi azi, n-are nicio legătură cu inteligenţa.
Întâmplarea mi-a rămas însă întipărită în memorie deşi au trecut aproape 40 de ani de-atunci. Mi-am amintit de ea şi de uzina mare şi urâtă fiindcă, în ultimele zile, am tot văzut la televizor psihologi şi sociologi care turuie întruna despre imbecilizarea speciei umane. Şi nu pot să nu mă întreb cui i-o fi lăsat Costel moştenire revista cu testele, de la Tanti Lisa. Că le-aş copia şi le-aş posta pe Facebook. Numai aşa, ca să mă râd când citesc comentarile.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu