Aş vrea să ştii, să afli că sufletul meu a fost cândva închis într-un castel. Şi atunci, mâinile tale parcă i-au şoptit că nu mai vor să-l piardă, şi ar trebui să iasă la lumină.
Iar sufletul, ascultător, a ieşit şi s-a lăsat în mâinile tale. Ele l-au învăţat să zboare şi să cânte, l-au făcut un gând călător. Un gând călător care se întoarce mereu la tine. Nu ştiu dacă mă vei înţelege….
Poţi să ştii în mod sigur că acel gând a rămas puţin contrariat văzându-te. Poate că în urmă sunt nişte cioburi, dar, şi aşa, gândul a continuat să meargă, călcând pe ele. Cu picioarele însângerate rămâne acum în faţa ta. Totul depinde de cum vei primi sau nu acest gând…
Un singur cuvânt, şi acest gând va rămâne din nou prizonierul mâinilor tale, sau va uita să zboare, îşi va rupe singur aripile. Un singur cuvânt şi lava vulcanului din mine va porni spre tine, fără să te atingă, sau se va stinge pentru totdeauna. Totul va depinde de un singur cuvânt spus de tine acelui cuvânt!
Mâinile tale, ca o vrăjitoare, sau ce minune se ascunde în ele când mi-au furat sufletul sau l-au vrăjit?
Nu ştiu ce sentiment mă stăpâneşte, dar mă simt ca o pasăre care nu mai poate dormi, dar nici zbura, mai degrabă prinsă într-o banală pânză de păianjen.
Va trebui ca unul dintre noi să o rupă, însă simt că am obosit luptând să scap de ea şi că acea pânză de păianjen nu mai are mult până mă va sufoca.
Am obosit de când aştept să mă vezi aşa cum sunt. Vreau să ştii că exist doar pentru tine, că totul are un sens: şi gândul, şi fiinţa şi sufletul…
Cred că numai mâinile tale ar putea să facă ceva! Ori să rupă vraja, ori să aducă gândul călător la starea normală.
…Mâini vrăjite care mi-au furat sufletul…
Veniţi iar să mângâiaţi pasărea aceasta ciudată şi să o faceţi din nou suflet! Numai voi aveţi această putere misterioasă!
Suflet ca un gând călător… Am încercat să te chem în mine, unde ţi-e locul, dar tu nu ai vrut să vii…
Ai zburat mereu şi ai cântat din când în când.
X X X
Până şi cântecul îl fredonai doar pentru acele mâini! Noaptea, uneori te ascundeai prin locuri pustii şi, cu gândul la mâinile-stăpân, cântai până dimineaţa.
Acum, obosit fiind, te încăpăţânezi să vii în mine. Tot te zbaţi în pânza de păianjen şi mai scoţi câte un ciripit răguşit. Ai rămas credincios stăpânului tău…
Acelor mâini care te căutau şi te îndemnau să ieşi la lumină, să zbori şi să cânţi de fericire.
…Mâini vrăjite, mâini-stăpân ale sufletului călător…
Diana MARIŞ
2
