Am scris mai demult, nu mai țin minte exact când, dar, oricum, cu destulă vreme în urmă, că puține mai sunt lucrurile care pot să mă impresioneze. De-atunci și până acum au rămas și mai puține. Am pus povestea pe seama faptului că parcă am sufletul tot mai tăbăcit de la o zi la alta, încât am ajuns să-mi pese tot mai puțin și de ceea ce mi se întâmplă mie. Mă simt tot mai legat de mâini și de picioare și tot mai mărunt, aproape inexistent, în fața mașinăriei monstruoase care conduce România, așa cum m-am simțit și ultima oară când am fost într-o sală de tribunal, ca martor, și, cum eu nu furasem nimic și nici nu făcusem ceva rău, judecătoarea a trebuit să se uite spre mine prin microscop ca să mă observe.
Toate astea mă fac să cred că, dacă ceva e în stare să mă mai miște, lucrul acela chiar e ieșit din comun. Așa am considerat eu că a fost, de exemplu, știrea în care am văzut că mii de evrei tineri se buluceau să se întoarcă în Israel de pe te miri unde, să se înroleze și să se lupte cu Hamas. Recunosc că pur și simplu mi s-a pus un nod în gât, și mi-am amintit că la fel am pățit și anul trecut, în februarie, când am publicat un articol în care era vorba despre opt fotbaliști din Kiev aflați în cantonament în Turcia și care, când au auzit că Rusia le-a atacat țara, a doua zi s-au urcat într-un microbuz venit de la Caransebeș ca să-i ducă la aeroport și de-acolo în Ucraina, direct la război. Șoferul mi-a povestit întâmplarea și tot el mi-a trimis și câteva fotografii pe Whatsapp. Le mai am și-acum în telefon și din când în când mă mai uit la ele și clatin din cap.
Mi-a fost greu și atunci, mi-e greu și azi să înțeleg ce are în plus o țară față de alta ca să te-ntorci la ea din celălalt capăt al lumii și s-o aperi, chiar dacă știi că poți să mori în orice clipă. Din câte știu eu, nimic deosebit. Cel puțin, Ucraina e cam ca România, și la cultură, și la civilizație, și la corupție. Cu Israelul, însă, lucrurile stau puțin altfel. Aproape tot timpul am încercat să-i înțeleg istoria, fiindcă, atunci când am fost mic, cineva, nu mai știu cine, un unchi sau un vecin, mi-a spus că evreii l-au inventat pe Dumnezeu. Mi s-a părut o grozăvie atât de mare asta, încât am hotărât pe loc că musai trebuie să aflu ce și cum, dar, din păcate, n-am reușit nici până acum, când scriu rândurile astea.
Prin urmare, am început să citesc Biblia, una dintre puținele cărți care m-au învins. Apoi, cum din ea n-am prea înțeles mare lucru, m-am documentat în stânga și-n dreapta și așa am reușit să-mi fac cât de cât o imagine despre Nabucodonosor și babilonienii care, în anul 586 î.e.n., au înrobit Ierusalimul și i-au dus pe evrei în exil, după ce le-au dărâmat Templul lui Solomon. Evreii s-au întors în Palestina după câteva generații, iar Moise a clădit un templu nou în 516 î.e.n. Apoi s-au războit cu romanii conduși de Titus și Vespasian, care le-au demolat și celălalt templu. Atunci se zice că a început exilul lor spiritual. Iar în 1948 și-au făcut țară.
De aia nici nu mă pronunț în legătură cu cine are și cine n-are dreptate în Gaza. Și, drept să spun, nici nu mă prea interesează. E suficient că m-a impresionat gestul lor, și asta cu atât mai mult cu cât cunoștințele cu care am vorbit au început să-njure când au auzit de mobilizare, și s-au uitat la mine strâmb. Ba, unul cu care am vorbit un pic mai mult, chiar mi-a explicat pe larg ce strategie și-a făcut: în caz de ceva, o să caute prin curte furca, toporul, sapa, coasa, târnăcopul, cazmaua și drujba, le aliniază în fața casei și-și apără cu ele familia şi gospodăria, singurele din țara asta pentru care merită se te sacrifici.
Și dacă nu găsește nimic, pune mâna pe dronă. Ca să vadă dacă-i liber drumul până la graniță.
Adrian CRÂNGANU