Get Adobe Flash player

Stăpânirea de sine, virtutea sufletelor înțelepte

Vizualizari: 962

A te lupta cu tine însuţi e cel mai greu război; a te învinge pe tine însuţi e cea mai frumoasă victorie (Logan)

O viaţă liniştită şi fericită depinde foarte mult de virtutea stăpânirii de sine. Pentru ca să te învredniceşti cu harul stăpânirii de sine, e obligatoriu ca sufletul tău să cultive şi alte virtuţi precum răbdarea, căci acolo unde sălăşluieşte virtutea răbdării e loc şi pentru sora acesteia, stăpânirea de sine, dar pentru ca răbdarea să înflorească, la fel ca și stăpânirea de sine, e necesară virtutea dragostei. Nu poţi să fii răbdător fără dragoste, nu poţi să îţi stăpâneşti firea dacă în sufletul tău nu ar rodi virtutea iubirii. Să ne imaginăm un animal sălbatic ce nu-şi poate stăpâni firea şi dă frâu liber impulsului violenţei, iar această violenţă nu are nimic în comun cu dragostea; însă dacă puii animalului impulsiv ar greşi, firea acestuia se va shimba şi dragostea faţă de pui va birui impulsivitatea firii. „Viteaz e învingătorul de lei, viteaz e cuceritorul lumii, dar mai viteaz e cel ce se învinge pe sine“, spune Herder.

Stăpânirea de sine aş putea-o numi virtutea sufletelor înţelepte, căci această virtute ia fiinţă în urma unei chibzuite cugetări. Omul înţelept îşi stăpâneşte pornirile impulsive ale firii. El stă şi socoteşte în gândul lui ce este bine şi ce este rău, de ce e bine să rabde şi să nu dea curs instinctelor violente.

Violenţa nu duce la nimic bun. Ea strică prietenii încă din fragedă pruncie, mai târziu îţi poţi distruge familia, rişti să te izolezi de restul societăţii, să nu mai ai niciun prieten, să te adânceşti în singurătate, singurătate ce poate aduce după sine depresia sau alte nenorociri. Tocmai pentru aceasta este bine ca omul să se cerceteze pe sine şi să nu dea frâu liber instinctelor necontrolate. Regele Oedip, din mitologia greacă, şi-a omorât tatăl dintr-un impuls violent şi mai apoi s-a căsătorit cu mama sa, Iocasta. Bineînţeles el nu-şi cunoştea părinţii când a făcut aceste fapte necugetate, deoarece tatăl său l-a abandonat din pricină că un oracol i-a prevestit că fiul său, când va creşte mare, îl va ucide şi îi va lua locul. Ambii au reacţionat sub auspicile primului impuls, fără să pună în cumpănă totul. Când Oedip, fiul lui Laios, regele Tebei, a conştientizat ce a făcut, și-a scos ochii și a fost călăuzit de fiica sa, Antigona. „Apoi, orb şi sărman, Oedip a părăsit Teba cu şapte porţi, ca s-o scape de ura netrebnicului Ares şi a celorlalţi zei […] însoţit de copila cea mică, Antigona…“. (Alexandru Mitru, „Legendele Olimpului, Eroii”, Editura Vox, Bucureşti, 2004, pag. 152).

Nu foloseşte la nimic să acţionezi sub influenţa primului impuls, fără să cugeţi care vor fi urmările faptelor tale. Înţeleptul îşi este stăpân firii sale, el cugetă ce este bine să facă, conştientizează gravitatea faptelor şi vorbelor ce se nasc din impulsivitate şi le respinge, îşi înarmează sufletul cu răbdare şi dragoste.

Cel care este într-un post de conducere trebuie înainte de toate să se cerceteze pe sine cu atenţie: dacă gândeşte corect, dacă nu se lasă pradă impulsivităţii, dacă ştie să se stăpânească, indiferent de situaţie, şi doar aşa să accepte a conduce pe alţii, căci, spunea Rabelais, „Cum m-aş putea aştepta să stăpânesc asupra altora, când mie însumi nu reuşesc să-mi fiu stăpân?“.

Pierderea controlului are nenumărate cauze. De exemplu, o muncă istovitoare, o muncă peste puterile celui ce o săvârşeşte îl poate determina pe cel în cauză să nu se mai controleze, epuizat fiind, şi să izbucnească din orice gest ce i se pare incorect în gândirea lui. Tocmai din această cauză e bine ca omul să nu-şi ia sarcini peste puterile lui, căci, pe lângă faptul că sănătatea îi va fi afectată, va putea pierde pe cei dragi din pornirea necontrolată a firii.

Un alt exemplu de pierdere a controlului este atunci când tu susţii o cauză dreaptă, iar altcineva îţi zădărniceşte munca. În această situaţie, trebuie să te înarmezi cu răbdare şi să analizezi totul cu multă înţelepciune, să laşi impulsivitatea la o parte, perseverând în faptele bune atâta timp cât este necesar până sufletul celor nechibzuiţi vor înţelege adevărul, bunătatea şi blândeţea fiinţei tale.

Câtă stăpânire de sine, câtă răbdare, blândeţe şi iubire are Bunul Dumnezeu cu noi, care greşim atât conştient, cât şi inconştient, atât de infinită răbdare, căci altfel ne-ar fi pierdut demult. Şi noi ar trebui să avem acelaşi control asupra firii noastre şi să nu ne mai otrăvim viaţa cu fapte necugetate.

De curând, am ascultat un cântec ale cărui versuri îndemnau pe tinerii îndrăgostiţi să nu pună la suflet micile imperfecţiuni copilăreşti, să-şi stăpânească firea prin iubirea ce şi-o poartă unii altora: „Să nu ne pierdem vremea supăraţi că e păcat,/ De ce să ne certăm când ne iubim?/ Să facem jurământ că de-acum ne-am împăcat,/ Să vezi ce fericiţi putem să fim./ Reproşuri de amor, cuvinte care dor/ Ucid iubirea noastră zi cu zi./ În loc să ne certăm, hai să ne sărutăm,/ Căci mâine amândoi bătrâni vom fi“. (I. Vasilescu, N. Constantinescu, N. Vlădoianu, Să nu ne pierdem vremea supăraţi, Jurnalul Naţional – Colecţia de Aur, Iubesc femeia, volumul 12).

Cauzele ce duc la pierderea controlului însă sunt nenumărate, până şi teama de ceva, ca de exemplu teama de întuneric sau teama de a nu mai fi aproape de cel sau cei dragi, putând să te facă în anumite situaţii să nu mai ai stăpânire asupra firii tale.

Cauzele cele mai dezastruoase sunt rezultatele nestăpânirii de sine a celor mâncaţi de viermele viciilor, nu doar al violenţei, ci şi al urii, invidiei, judecării aproapelui, clevetirii etc.

O natură ce scapă de sub control face doar stricăciuni – inundaţii, cutremure, incendii etc. Un om ce nu îşi stăpâneşte firea este aidoma unei astfel de naturi.

Ideal ar fi ca fiecare să lase la o parte impulsivitatea, ideea de a crede că doar el are dreptate şi i se cuvine totul, şi să acţioneze în toate cu înţelepciune şi stăpânire de sine.

Pr. Ion TURNEA

 

 

Traducere