Get Adobe Flash player

Scormonitorii în morminte

Vizualizari: 509

M-am întrebat, de multe ori, dacă toţi anii pe care mi i-am petrecut în presă mi-au folosit la ceva, sau au fost doar timp pierdut şi eu nu am înţeles, făcând aceeaşi greşeală ca şi cei pe care i-am condamnat că-şi irosesc viaţa fără să-şi dea seama. M-am gândit dacă, în afară de faptul că am făcut ce mi-a plăcut mai mult şi ce mi-am dorit dintotdeauna, m-am ales cu ceva de pe urma scrisului. Pe urmă, de parcă asta nu mi-ar fi fost de ajuns, am vrut să ştiu dacă, în cazul în care am ieşit, totuşi, în câştig, nu cumva preţul pe care l-am plătit pentru asta a fost prea mare. Pentru că, de pierdut, ştiu sigur ce am pierdut. Şi, atâta timp cât am făcut totul de bunăvoie, nici măcar n-am să le numesc sacrificii. Au fost, mai degrabă, monedele pe care le-am dat la casă atunci când mi-am cumpărat dreptul de a-mi alege drumul în viaţă, altul decât acela pe care mi-l hărăziseră, încă de la naştere, părinţii.

Mă consolez, totuşi, la gândul că nu am pierdut totul dintr-odată. La început, s-au împuţinat orele pe care le petreceam cu fiul meu. Îl căram tot mai puţin pe grumaz, făceam tot mai rar pe calul prin cameră, apoi, când a mai crescut, doar din când în când mai mergeam în curtea şcolii să ne tragem la poartă ori să crăpăm pereţii cu mingea de tenis. Pe de cealaltă parte, aveam tot mai multe griji, răspunderi tot mai mari cu fiecare an care trecea, iar ziua mea de lucru parcă avea o sută de ore. Ba chiar cred că, într-o vreme, începusem să văd şi casa tot ca pe un fel de redacţie, dar nu mai era cale de întors. Până şi gândurile, doar rar şi pentru puţin timp, nu aveau legătură cu ziarul.

Acum e târziu, şi oricum nu mai am ce să fac. Din când în când mă mai bântuie, totuşi, regretele, şi atunci îmi fac socotelile de care tocmai am pomenit, şi adun tot ce-am primit în schimbul renunţărilor. În capul listei cred că aş aşeza dezamăgirile. Oricât m-am ferit din calea lor, ele m-au ajuns din urmă şi m-au lăsat cu tot mai puţini prieteni. Următorul bun câştigat care-mi vine în minte e greaţa, dar aici simt nevoia să fac o paranteză. Totul, zic eu, pleacă de la un alt lucru pe care l-am înţeles abia după foarte mulţi ani în care am scris mai cu seamă despre politică şi despre oamenii care o fac, şi anume că adevărul nu e spus niciodată până la capăt. Nu vorbesc în numele tuturor ziariştilor, ci doar al acelora dintre ei care au mai rămas cinstiţi şi recunosc că, mai devreme sau mai târziu, folosesc foarfeca atunci când scriu. E, totuşi, mai puţin decât o minciună, şi cred că, în viaţă, uneori trebuie să fii curajos ca să dai dovadă de laşitate. N-o facem pentru noi. Luăm, pur şi simplu, asupra noastră greaţa pe care le-am provoca-o cititorilor dacă ar afla tot ceea ce vedem şi auzim noi. Aici închid paranteza şi mai adaug punctul trei pe listă – regretele, dar numai uneori, pentru că am făcut ce am scris în paranteză.

Mă opresc aici cu înşirarea lucrurilor pe care le-am câştigat, fiindcă vreau să mai spun ceva. Nu ştiu dacă are neapărat legătură cu ceea ce am scris până acum, dar, atât cât mă pricep eu la presă, cred că aşa ceva nu s-a mai întâmplat în ultimii 28 de ani. Nu-i seară lăsată de Dumnezeu să nu ascult tot felul de denunţuri, de dezvăluiri care mai de care mai incendiare şi chiar nucleare, informaţii care, îşi închipuie cei care mi le oferă, pârjolesc şi chiar pulverizează ţara şi pe politicieni. Când colo, nu-i deloc aşa. Adevărul e că o şleahtă de derbedei îşi dau în cap unii altora cu infracţiuni care de care mai vechi, pentru care niciunul nu mai poate răspunde.

Dar aşa suntem noi, poporul care ne dezgropăm, într-o veselie, morţii. Dacă am face asta şi cu cei de la Revoluţia din ’89, sunt sigur că i-am găsi răsuciţi în mormânt, cu fundul în sus. Aşa cum e şi lumea pe care au clădit-o scormonitorii.

Adrian CRÂNGANU

Traducere