Get Adobe Flash player

Salata de kraut


Într-o seară m-au chinuit talentele şi, drept urmare, m-am apucat să fac o salată de varză pentru a doua zi, dar ideea era s-o las peste noapte tocmai ca să se împrietenească, în frigider, gusturile şi aromele din castron. După nici două secunde, însă, m-am tăiat la deget şi am crezut că mor de ciudă. Unu, fiindcă, cu nici cinci minute mai devreme, ascuţisem cuţitul după toate regulile artei, ca orice bucătar care se respectă, şi doi, pentru că eu mă ştiam îndemânatic de felul meu şi nu reuşisem să-mi mai fac o rană atât de urâtă de exact 30 de ani. Ţâşnea sângele din deget de chiar am crezut c-au să-mi iasă maţele pe-acolo, aşa că, în prima fază, mi-am pus hârtie de budă peste tăietură, dar, cum se înroşea în aceeaşi clipă, a trebuit să încropesc un bandaj din ceea ce-am găsit prin biblioteca mea cu medicamente. Aşa se numeşte sertarul din mijloc al măştii de la chiuveta din bucătărie.
Prin urmare, ţin stiloul cu două degete şi jumătate, aşa că nu ştiu cât de frumos am să scriu editorialul ăsta. De fapt, nici nu-l încep bine, fiindcă vreau să spun că am încheiat anul trecut dând peste cap cupa cu dezamăgiri şi am intrat în ăstalalt gustând din paharul pe fundul căruia, oricât m-am chiorât, n-am reuşit să zăresc nici urmă de speranţă. Eu cam bănuiesc de unde mi se trage starea proastă care mă încearcă în ultima vreme, dar asta nu m-a ajutat cu nimic să scap de ea, ba cred că, tot gândindu-mă la ce s-a întâmplat în urmă cu 30 de ani, n-am făcut altceva decât să mă afund tot mai adânc în mlaştina cu amintiri din ’89.
Primul pas spre ea l-am făcut în 21 decembrie, când, în clipa în care la rădăcina crucii din marmură a eroilor Revoluţiei, erau aşezate, cuminţi, coroane, am auzit în spatele meu „Pune, tată, steag la poartă/ Şi iartă-mă, iartă-mă că am murit”. Am înghiţit în sec, ca să nu-mi explodeze emoţiile altfel, şi am strâns din dinţi cât am putut de tare, răscolit până în măduva oaselor de cuvintele acelea şi de melodia pe care la început n-o băgasem în seamă, fiindcă am crezut că nu e altceva decât o altă cântare din slujba religioasă. Lângă mine, colega de la un alt ziar mi-a şoptit că, dacă mai ţine mult, ea o să-nceapă să plângă. Ca să fac ceva, m-am apucat să fotografiez, cu furie aproape, totul în jur, şi-mi imaginam că nu pe butonul aparatului apăs, ci pe un trăgaci, în urmă cu 30 de ani. Cu degetul la care m-am lovit atunci, ultima mea rană până la tăietura de cuţit de acum două zile, când, de emoţii, mi-am tras un ciocan peste mână când am bătut un cui în pancarta cu care am ieşit în stradă, pe care şeful meu din fabrică scrisese, înfrigurat şi la fel de emoţionat, „Jos Claul!” în loc de „Jos Clanul!”.
Aşa mi-am început sărbătorile. Când am ajuns acasă, cu acele cuvinte şi litania încă vii în urechi, fiul meu, venit în vizită de Crăciun, m-a întrebat ce am. De data asta nu m-am mai lăudat cum am făcut-o 29 de ani, că mă mir şi eu că nu sunt mort, fiindcă am avut o grămadă de ocazii să încasez un glonţ în scăfârlie, ori cum am îngheţat şi-am transpirat de frică în acelaşi timp, fiindcă habar n-aveam ce-o să se întâmple cu mine şi cu colegii mei dacă lucrurile ieşeau altfel. Am lăsat doar privirea în jos, am mormăit ceva ca o scuză şi am schimbat vorba. Aş fi vrut să-i spun că atunci, în ’89, am crezut că-i las o ţară care să ne merite măcar pe cei care, în acel decembrie, am ieşit în stradă, nu una a tuturor nedreptăţilor şi ticăloşiilor. N-am avut curaj.
Şi-am dus laşitatea şi mai departe, fiindcă nu i-am cerut iertare pentru că am rămas în România şi, poate, într-un fel am murit. Dacă aş fi plecat, acum două zile probabil aş fi înjurat nemţeşte şi aş fi zis că m-am tăiat la finger în timp ce făceam salată de kraut.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un răspuns

Traducere