Încă mai aud parcă, acum, când scriu, ecourile numărătorii inverse şi pocnetul artificiilor care m-au purtat în noul an. Aş fi vrut să încep 2017 puţin mai bine-dispus, însă tot ce-am reuşit să trăiesc a fost o melancolie vecină cu tristeţea. Bună şi aia – mi-am zis –, decât să mă las copleşit de supărare sau de lehamitea provocată de tot ce s-a întâmplat cu ţara asta în ultimele zile ale lui 2016. Se poate însă ca starea asta să mă fi cuprins încă de la Crăciun, nu ştiu, nu-mi dau seama, ori poate ce s-a petrecut atunci se leagă de trecerea încă a unui an şi de alte întâmplări mai mărunte, şi, împreună, toate au dus la o vlăguire a gândurilor cu care eu, unul, nu prea sunt obişnuit.
Cu cât analizez mai mult, cu atât îmi devine mai clar că asta trebuie să fi fost: o înlănţuire de fapte care au culminat cu întâlnirea cu vecinul meu de bloc, un pensionar trecut puţin, cred eu, fiindcă nu-i ştiu vârsta, de 70 de ani. În 31 decembrie, cu câteva ore înainte de miezul nopţii, l-am văzut cum se lupta cu două bidoane de apă de 5 litri fiecare, pe care le-a cărat de la fântână până acasă, cale de vreo doi, trei kilometri, ca să facă economie la apa pe care o trage la veceu.
Asta a pus capac la toate. Începutul, însă, a fost la Bucureşti, de Crăciun, când m-am dus să-mi vizitez băiatul. Am stat în Capitală trei zile în care m-a plimbat prin toate părţile care merită văzute în oraş. În prima seară m-am oprit în Parcul Sebastian, şi acolo s-a nimerit să fie un spectacol cu ceea ce-a mai rămas din fostul Cenaclu Flacăra. Când s-a cântat „Rugă pentru părinţi”, parcă şi aerul încremenise. Câteva femei s-au şters pe furiş la ochi, altele însă şi-au lăsat lacrimile în pace, să le curgă pe obrajii îngheţaţi şi să se amestece cu aburul respiraţiei. Recunosc că nu am ascultat cu prea mare atenţie melodia, o ştiu pe dinafară, am auzit-o de sute de ori, ci m-am întrebat la ce se gândea, în clipele acelea, fiul meu. Aş fi vrut să ştiu cum mă percepe el, fiindcă eu, poate e o prostie, poate nu, dar nu mă văd bătrân, ci mai degrabă aş spune despre mine că nu mai sunt chiar tânăr. E adevărat că mulţi prieteni de vârsta mea au deja nepoţi, însă, în cazul meu, cred că doar încăpăţânarea fiului meu de a-şi clădi o carieră artistică face ca eu să nu fiu încă bunic. Asta e însă o altă poveste, una pe care o înţeleg perfect, fiindcă am trăit-o eu însumi când aveam 25 de ani.
Pe scenă, cineva cânta în continuare, şi mi-am adus aminte că atunci când s-a lansat melodia asta eu aveam vârsta fiului meu, iar tata, pe cea pe care o am eu acum. Cu toate astea, am simţit mereu că între mine şi tatăl meu n-a fost niciodată o distanţă de 30 de ani, ci o prăpastie de câteva secole. De aceea aş fi vrut să ştiu ce gândea, în clipele acelea, fiul meu. Şi cât de bătrân mă vede, şi cât de aspru mă judecă în sinea lui.
În zilele care au urmat, m-a plimbat prin tot felul de mall-uri, unele mari cât un cartier, altele cât un oraş, şi prin toate am dat nas în nas cu tot felul de băieţandri de bani gata, îmbrăcaţi ca nişte papagali, şi de fătuci ca nişte pupeze, fără gram de minte, dar plini de bani şi îndopaţi de părinţi cu o aroganţă pentru care generaţia mea va plăti, mai devreme sau mai târziu, cu vârf şi îndesat.
Cât timp am mai stat pe-acolo, mi-am zis că e bine că, aşa cum eu nu i-am putut citi gândurile fiului meu, nici el nu le poate afla pe ale mele. Mie, atunci, şi chiar şi-acum îmi trece prin cap că ar trebui să compună cineva o Rugă pentru copii. Un cântec în care să ne ierte că n-am ştiut să-i creştem şi că le-am dat totul, când, de fapt, cei mai mulţi dintre ei nu meritau nimic.
Adrian CRÂNGANU
