Uneori, dar nu prea des, fiindcă timpul a fost întotdeauna zgârcit cu mine, stau şi mă uit lung la câtă prostie e în televiziune, aşa, în general. Nu mai departe decât în urmă cu două zile, o doamnă se chinuia, pe nu mai ţin minte ce canal, să mă convingă cam ce urmăresc de fapt Uniunea Europeană şi Oculta Mondială, iar de aici şi până ce imaginaţia mea a început să zburde n-a mai fost decât un pas pe care l-am făcut pe loc. Mă şi vedeam deja mâncând supă de licurici, tocană de lăcuste, libelule pane şi plăcintă cu fluturi, sau la vreun meci ori un film, seara, întins pe pat, cronţăind buburuze prăjite şi scuipând vreun picioruş rămas pe limbă.
M-am strâmbat şi-am îndepărtat iute gândul, ca să ascult mai departe. Un ziarist vechi, care se tot foia pe scaun şi-şi număra întruna unghiile, a spus, într-un sfârşit, cu ochii pe ceas, că de la începutul emisiunii, adică de exact 22 de minute, acolo, în platou, nu se discută decât despre nenorociri, aberaţii şi despre porcăriile pe care le fac politicienii. Iar eu m-am uitat şi mai lung la televizor şi-am încercat să întrezăresc un drum, o cale care să ne ducă altundeva decât unde suntem acum, dar n-am reuşit. Am rămas deci tolănit în fotoliu şi m-am apucat să iau la bani mărunţi alea 22 de minute de care vorbea bătrânul ziarist.
Aşa că, pe lângă meniul ăla care a făcut să-mi lase gura apă, n-am văzut în platou decât hoţi dovediţi care mă-nvăţau că nu-i nici bine, nici frumos să fur, mincinoşi notorii din patru-n patru ani care îmi ziceau să spun întotdeauna adevărul şi numai adevărul, orice-ar fi, şi corupţi până-n măduva oaselor care mă sfătuiau să fiu onest şi corect în viaţă.
Pe urmă, cineva, nu ştiu dacă dintre hoţi sau mincinoşi, a povestit ce a citit el prin presa străină. Zicea el că un actor mare, de la Hollywood, nu ştia exact cum îl cheamă, dar eu cred că e vorba de Richard Gere, a fost în Anglia să facă un film şi, cum se plimba el în timpul liber pe străzi, a auzit în jurul lui vorbindu-se numai româneşte. Descumpănit, şi-a activat GPS-ul şi, când s-a dumirit că e la Londra, nu la Bucureşti, a tras concluzia că românii sunt aşa, un fel de neam care face muncile pe care celelalte popoare le consideră prea înjositoare pentru ele. După ce-a spus asta, şi-a ţuguiat buzele, a clătinat din cap şi-a plecat zâmbind iepureşte şi cu ochii mijiţi, din asta deducând eu că a fost Richard Gere.
Patriotul din platou, hoţ, corupt sau mincinos, ce-o fi fost, era să leşine de indignare. Eu nu m-am supărat deloc, şi asta poate din cauză că nu sunt patriot. Următorul care a deschis gura, că acum îi iau la rând pe toţi ăia din platou, a zis că, din ce ştie el, un milion de polonezi plecaţi în Occident s-au întors în ultimul timp acasă. N-am auzit ce s-a discutat mai departe, fiindcă, în gând, eu vorbeam deja cu el. Îi spuneam că niciun român, nici măcar unul, unul singur, n-o să se-ntoarcă în ţară, niciodată. În primul rând fiindcă asta ar însemna să-şi recunoască greşeala şi înfrângerea, iar fudulia, fiindcă aici nu e vorba de mândrie sau orgoliu, noi n-avem aşa ceva, nu-l lasă. Românul preferă să moară de foame, sau la volanul unui TIR ori pe vreo schelă de bloc, dar acolo, nu aici, fiindcă moartea-i mult mai măreaţă, mai nobilă sau măcar mai faină în Austria, Spania sau Anglia, decât în prăpădita de Românie.
Toate astea i le-am spus în imaginaţia mea, şi m-a simţit mai bine. Apoi, cu gândul la ultima trăsnaie a guvernului, robotul Ion, i-am mai zis: te rog, nu mă-nvăţa să fiu român! Nu de alta, dar nu vreau s-ajung să scuip vreodată o aripioară de ţânţar rămasă, cumva, între dinţi.
Adrian CRÂNGANU