Întâmplarea face să-l cunosc pe omul care, o zi sau două, acum vreo săptămână, a ținut prima pagină, ca să zic așa, a ziarelor online și a spart curgerea liniștită a știrilor la televiziuni, după semnalul ăla sinistru și literele de-o șchioapă de pe ecran care anunțau Breaking News. L-am recunoscut din prima fotografie și după prima imagine, căci s-a făcut și un film care a avut ca subiect bucățica aia din viața lui despre care am să povestesc. Am vorbit adesea cu el și am băut de multe ori cafea împreună, ne-am mai și contrazis, fiindcă niciunul din noi nu lăsa de la el, mi-a mai și dat peste mână cu unele cuvinte, dar niciodată n-am făcut circul pe care l-a făcut doamna aia inspectoare, când a fost în control și el a cam bruscat-o.
Nu, n-am să-l apăr, nu asta vreau. Și nici să-ncurajez violența nu am de gând, mai ales împotriva femeilor, Doamne ferește! Dar eu citesc povestea asta puțin altfel decât toți ăia care s-au apucat să-l facă cu ou și cu oțet pe rețelele sociale, de parcă ar fi fugit cel puțin în Italia cu o zi înainte de a fi condamnat definitiv.
Mă urmăriți? Așadar, domnul ăla, cunoștința asta a mea, s-a enervat pe doamna de la Protecția consumatorilor. Apoi s-a calmat un pic. Pe urmă, cum doamna nu se lăsa, așa cum nu mă lăsam nici eu în discuțiile cu el, prietenul meu s-a enervat iar și, la fel ca și mie, i-a dat peste mână, dar nu cu vorbe, ca în cazul meu, ci cu palma. Nu tare, cum nici pe mine nu mă dureau cuvintele lui. Ce-am văzut eu, însă, dincolo de imagini, și asta vreau să scot în evidență, a fost un fel de război al lumilor. La fel ca în filmul cu numele ăsta. Luptele dintre pământeni și extratereștri. Dintre noi și ei. În care prietenul meu era noi, iar ea era ei. Dintre privatul care își apără afacerea, mică, mare, câtă e ea, și bugetarul arogant care habar n-are cum se face și cât costă un leu. Câtă muncă. Lui îi pică din cer și, în vânătoarea lui după bani cu care guvernul o să le crească iar salariile la anul, e apărat de sistem, orice-ar fi. Şi doamna la fel, pentru că o să vedeți mai târziu ce-o să pățească prietenul meu, la fel ca și judecătorii, polițiștii, medicii și politicienii. Mai vorbim noi.
Și dacă tot suntem în perioada aia din an în care ne place să ne amintim lucruri și întâmplări, parcă aș spune câteva cuvinte și despre sistem, dacă tot am vorbit despre el. Problema, așa cum o văd eu, e că el s-a născut în decembrie 1989, dar n-aș putea să spun exact ziua.
Noi n-am făcut decât să-l ajutăm să crească, fiindcă întotdeauna ne-am mulțumit cu puțin, și, uneori, din puținul acela, cu foarte puțin. E drept că acum e mai bine decât înainte de ’89, dar putea fi infinit mai bine. Nouă, însă, ne-a ajuns întotdeauna atât cât ni s-a dat. N-am vrut, sau n-am știut să cerem mai mult. Sistemul, în schimb, și-a luat mereu porția.
Acum, după atâta vreme, sigur că mi-e ușor să vorbesc, dar, dacă ar fi să mai am o dată 27 de ani și-aș ști ce știu acum, păi n-aș mai ieși în stradă. Mai bine aș juca table sau cărți în acel decembrie sau aș bea cu colegii după vreun colț de casă, lângă uzină, dintr-o sticlă dată din mână în mână, la ieșirea din schimb. Sau, și mai bine, m-aș întâlni cu gagica mea din vremea aia, aceeași de azi, numai că acum îi spun nevastă. De fapt ne-am întâlnit noi și atunci, dar nu ne-am ținut de mână, ci am stat umăr lângă umăr, ca doi revoluționari adevărați ce ne credeam.
Dar cred că cel mai bine mi-aș fi petrecut timpul dacă îi luam pe toți sistemii ăia, fiindcă se cam știau ei de-atunci care sunt, i-aș fi urcat pe vaporul de carton și le-aş fi dat drumul pe mare. Şi le-aș fi pus acolo și niște colaci de salvare, din plumb. Din ăia pentru salvarea noastră.
Adrian CRÂNGANU