Get Adobe Flash player

Prima zi de şcoală, un pridvor de amintiri

Există o zi în viaţa noastră pentru care simţim nevoia să privim mai intens în urmă la anii de şcoală, la anii aceia minunaţi ai copilăriei şi adolescenţei, amintindu-ne cu nostalgie şi plăcere chipurile dragi ale dascălilor noştri şi mai ales al primului dascăl, adică al doamnei învăţătoare din Şcoala primară. Dânsa a fost cea care ne-a deprins conturul literelor pe plăcuţa de ardezie sau caietul special. Şi dacă încerc să pun urechea pe mormântul ei, îi aud, şi acum, parcă, glasul blând vorbindu-ne despre Ştefan domnul Moldovei, sau disting acelaşi sfat că trebuie să ţinem condeiul spre dreapta, pentru că numai aşa litera „A” poate căpăta infinite sensuri afective.
În acest „A” pe care l-am învăţat de la dânsa era o adevărată simfonie a vieţii, pentru că vorbele ei porneau din dăruire, din dragoste pentru noi, copiii.
Şi dacă astăzi încerc cu pietate să ascult incantaţia melodică din prima literă în prima zi de şcoală, o fac pentru a aduce cel mai sublim omagiu învăţământului şi şcolii.
Toate bucuriile trăite atunci se revarsă torent acum, redeşteptând clipe neasemuit de frumoase, pe care numai amintirile sunt în stare să le ofere cu atâta mărinimie.
În litera „A”, pe care la început numai doamna ştia s-o scrie pe tablă, era ceva desăvârşit, era rotundă şi magnifică, pentru că doamna iubea perfecţiunea prin sfericitate, şi atunci litera devenea imensă şi sunetul răzbătea dincolo de catedră. În simfonia acestei litere aud acum apele ţării revărsându-se în cascade şi strunite astfel pentru a da lumină, iar în perfecţiunea primului semn din alfabet văd viitorul acestei ţări.
Mi-aduc aminte că învăţătoarea noastră alegea modele din istorie şi, cu vocea-i blândă, închina câte-o pagină în prelegerea expusă, ce era uneori împletită cu versuri impresionante. Când doamna rostea aceste cuvinte, vedeam bolta cerului albastru arcuindu-se peste pământul românesc. Şi dincolo de „a” mic de mână sau „A” mare de tipar, vedeam cifre prinse în cimentul ştiinţei, simţeam peisajul cromatic al patriei.
Pentru noi, copiii, tot ce era pe lume trebuia explicat de doamna şi nu mă mir nici acum de ce seriozitatea pe care o puneam în orice lucru de migală se datora învăţătoarei noastre. Dar destinul o urmărea, deschizându-i în faţă neantul demonic.
Rostesc acum aceste aduceri aminte spre memoria primului meu dascăl şi fac aceste destăinuiri pentru că tot ce am cunoscut mai târziu la şcoală a izvorât din prima clasă primară. În amintirea acelor ani, aud şi acum vocea blândă şi puţin răguşită a doamnei învăţătoare: „«a» mic de mână, «A» mare… Unu şi cu unu… Mihai Viteazul a unit provinciile româneşti…”, puternic şi năvalnic până la ultima filă a cărţii de citire.
De aceea adun astăzi cu smerenie în suflet toate florile cărţii şi le depun cu recunoştinţă spre memoria veşnic vie a învăţătoarei mele C.M. Şi cu multă recunoştinţă aduc cinstire tuturor dascălilor care fac din munca lor un exemplu pilduitor, şi a căror muncă la catedră capătă astăzi rezistenţa stejarului pornit din legendă.
Doinel PUIU MĂRGINEANU

Traducere
Ultimele articole