Adrian CRÂNGANU
Prea vorbăreţ n-am fost eu niciodată, pentru că nu acesta mi-e felul. Mi-am dat în schimb drumul la gură întotdeauna când în preajma mea s-au aflat oameni pentru care am considerat că merită să fac asta, ori atunci când am fost nevoit să-mi apăr ideile sau doar nişte biete puncte de vedere. Nu ştiu în care anume dintre aceste situaţii s-a încadrat discuţia pe care am avut-o zilele trecute, dar de înfierbântat ştiu că m-am înfierbântat. Vorbeam despre presă, despre aberaţia care i-a trecut prin cap lui Silviu Prigoană, tocmai lui, conform căreia ar trebui inventate şi puse în practică o serie de noi atribuţii ale Consiliului Naţional al Audiovizualului, care să se pronunţe dacă un ziar îi convine sau nu, şi abia dacă răspunsul e pozitiv, să-i dea o licenţă care să-i permită să iasă pe piaţă.
La început am discutat calm despre subiect şi cred că, având în vedere mulţimea de ani pe care am adunat-o de când lucrez în presa scrisă – cu o întrerupere de doi ani în radio –, am şi fost ascultat cu atenţie. Pentru că eu cred că mă pricep şi nu vorbesc prostii. Şi am avut două lucruri de spus. Primul – că nu pot fi de acord cu un nou instrument de cenzură, mai ales unul politic, ştiut fiind că în CNA sunt reprezentanţi ai partidelor, şi mai ales nu sunt de acord cu iniţiativa să vină de la un parlamentar al cărui post de televiziune dă – şi sunt convins că a făcut-o pe bani grei de tot – o nuntă de ţigani, de la cap la coadă, într-o transmisiune de câteva ore. Asta nu accept.
Sunt de acord, însă, că în presă trebuie făcută curăţenie. Cum să spun, lucrez de 20 de ani în ziaristică şi am văzut şi trăit atâtea, încât am dreptul să zic asta. Nu am să dau nume, nici de publicaţii ori posturi, nici de persoane, pentru că chiar nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar lucrurile pe care le voi spune sunt de-a-ntregul adevărate. Am avut, în atâta amar de vreme trăită în presă, ocazia să lucrez cu fel şi fel de oameni. Unii credeau că pe Semenic se poate ajunge cu trenul. Alţii, când nu mai aveau subiecte despre care să scrie, pur şi simplu le inventau şi le dădeau drept reale redactorului-şef, care nu avea nici inspiraţia să le pună la îndoială, nici timp de pierdut ca să le verifice. Am râs atunci când am primit o ştire în care calul de la căruţă, văzând ogorul nelucrat, a izbucnit în lacrimi. Pe urmă am rupt-o şi am aruncat-o la coşul de gunoi. Am văzut fraze răutăcioase, adăugate de şefii publicaţiilor fără ştirea autorului articolului, în care îşi plăteau poliţe personale.
Îmi amintesc că, la un moment dat, am plecat întreaga redacţie, atunci când şefii publicaţiei a fost schimbaţi cu unii care nu ne-au convenit. Credeţi că ziarul a dat faliment? De unde?! A angajat pe loc oameni de pe stradă, le-a pus în braţe comunicate de presă primite pe fax şi a mers înainte. După o săptămână îi dădea afară fiindcă nu erau buni de nimic şi angajau alţii. Şi tot aşa, câţiva ani. Pe urmă situaţia s-a stabilizat şi la ei. Şi câte şi câte n-am mai văzut…
Aici, da, sunt de acord cu deputatul PL-L, o curăţenie s-ar impune. Dar nu pot fi de acord cu prigonirea adevăraţilor ziarişti. Fiindcă, îl anunţ pe Silviu Prigoană, au mai rămas şi din aceştia. Ultimii 20 de ani nu i-au omorât chiar pe toţi.
