Get Adobe Flash player

Preotul Iosif Drăgoi, poet şi militant al Marii Uniri

Vizualizari: 1450

            Iosif Drăgoi s-a născut la 30 ianuarie 1888, în comuna Poiana Mărului, în apropiere de Făgăraş, crescând în tradiţia de luptă a ardelenilor pentru idealurile naţionale.

După absolvirea liceului la Braşov, unde a fost coleg cu Episcopul Veniamin Nistor, s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu, pe care a terminat-o în 1910, cu calculul „Foarte bine”, obţinând „Absolutoriul” nr. 7011/1910, semnat de Mitropolitul Ioan Meţianu.

La sugestia noului Episcop al Caransebeşului, dr. Elie Miron Cristea, Iosif Drăgoi a solicitat postul de preot la Parohia Globurău, din fostul Protopopiat al Mehadiei, o localitate modestă, cu aproximativ 500-600 de locuitori. A stat aici timp de 16 ani, muncind alături de săteni, cum însuşi mărturiseşte într-una din poeziile sale dedicate lor: „În tine, scump sătuc, frumoasă-i viaţa/ Voioşii tăi localnici, în toată dimineaţa,/ Porneau la câmp afară, muncind pământul greu,/ Pe brazdă şi-n postaţă,/ Munceam cu drag şi eu”.

În cuvântările lui picura balsam de speranţe pentru apropiata zi a marilor împliniri naţionale.

În august 1916, când România intra în război împotriva Puterilor Centrale, iar autorităţile austro-ungare dispuneau evacuarea satelor de la graniţa cu România, preotul Iosif Drăgoi a fost arestat, împreună cu alţi preoţi şi intelectuali români, negustori, ţărani etc. După 20 de luni, Iosif Drăgoi s-a întors între parohienii lui, la Globurău.

În ziua de 21 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Districtului Mehadia, compus din 16 comune, în care a fost ales şi Iosif Drăgoi. După constituire, Consiliul Naţional, însoţit de o mare mulţime, a pornit în convoi spre casa Generalului Nicolae Cena. Iosif Drăgoi se afla în fruntea mulţimii, purtând Drapelul tricolor, în ritmul imnului „Deşteaptă-te române”.

Anii ce urmează marchează cea mai intensă activitate literară a preotului-poet. Deşi moartea îi răpeşte pe cei trei copii înainte de împlinirile vieţii, şi apoi soţia, totuşi el nu-şi pierde cumpătul.

Amarul şi singurătatea au devenit adeseori pentru el motive poetice: „… Azi inima mă doare,/ Că ştii sătuce drag, c-avântul tinereţii/ Mi-a îngropat în tine şi farmecul vieţii/ Şi-ntreaga fericire şi trei copii ai mei,/ Te plâng sătuce drag, pe tine şi pe ei”.

În anul 1926 îl atrage ineditul vieţii minerilor, cărora le va închina cele mai frumoase versuri, determinându-l ca în februarie 1927 să se transfere la Rusca Montană. Datorită însă ostilităţii locuitorilor de aici, nu după mult timp, este nevoit să părăsească localitatea, atras fiind poate de lumea mirifică de la ţară şi mai ales de mormintele celor dragi.

Revenind la Globurău, continuă să publice din creaţiile sale la „Foaia Diecezană”, „Calendarul Românului” şi alte reviste ale vremii.

Anii au trecut… La bătrâneţe, istovit, a cerut conducerii eparhiale din Caransebeş să i se permită să se întoarcă acasă, în Ardeal. Astfel, în 1947 a primit transferul la Poiana Mărului, dar sănătatea şubrezită l-a determinat să şi-o amâne până în primăvara anului viitor. Dar, la 25 aprilie 1948, a încetat din viaţă, fiind înmormântat lângă ai săi, la Globurău.

Câteva rânduri modeste la rubrica „Știri” din „Foaia Diecezană” au anunţat trecerea lui din viaţă. Apoi, tăcerea şi uitarea s-au aşternut peste numele poetului Iosif Drăgoi, al cărui pseudonim literar era Iosif Delaglob.

O parte din versurile sale le-a adunat şi publicat în volumul „Mulţumind şi cântând lui Dumnezeu în România Mare”, Caransebeş, 1929. Tematica foarte variată, genul liric diversificat, volumul neunitar cuprinde 38 de poezii. Cele necuprinse în volum au rămas în publicaţiile eparhiale, altele au fost pierdute.

Valoarea poeziei sale nu se circumscrie în tehnica versificării, ci în acel patos care transformă sentimente comune în elemente de semnificaţie gravă. Poeziile sale evocă mai mult evenimente biblice, chipuri de cărturari bănăţeni, eroi naţionali, mineri şi ţărani. Unele poezii sunt cronici rimate ale unor evenimente istorice. În creaţia modestului poet de la Glob, substanţa liricii populare este cea mai pregnantă.

Unele stilizări folclorice cu aură bucolică reprezintă o notă distinctă a poetului, de pildă poeziile „Privind albinele” sau „Flori de busuioc”.

Deopotrivă patriot, Iosif Drăgoi Delaglob a închinat Banatului, pământ pe care-l dorea „cu fraţii într-o ţară”, toată gama sa de simţire.

În literatură, el este mesagerul unui colţ de pământ, scriind într-o perioadă în care, obsedant, apăreau sechelele războiului, cu contrastele lor izbitoare – orfani şi schilozi, în faţa profitorilor de război, risipitori şi agresivi. Partidele şi facţiunile politice, parlamentarismul bântuit de minciună şi corupţie, sugeraseră o literatură protestatară în deceniul întâi al României întregite.

Idealizarea trecutului, ca o reacţie hipertrofiată faţă de neîmplinirile de după Primul Război Mondial, nu este o particularitate a poetului, ci o caracteristică a celor ce au luptat şi au suferit pentru desăvârşirea unificării statale a tuturor românilor.

Trebuinţa de a sugera plastic dihonia ce bântuia viaţa politică în antagonismele sociale din România interbelică îi inspira poetului o metaforă arhetipală, dar de o prospeţime şi expresivitate deosebită: „… Nu-i asta România pe care o visară/ Cei ce-au pus cu sânge străvechile hotară”.

Copleşit parcă de măreţia evenimentului Marii Uniri, poetul nu a izbutit întotdeauna să dea adâncime şi vibraţie lirică sentimentelor, iar versurile curg uneori cu stângăcie. O viaţă întreagă a scris, a vorbit, a luptat şi a suferit în era dualistă, cea mai cruntă pentru naţionalităţile din Austro-Ungaria /Unio duorum nationum contra plures/, pentru ca abia într-un sfârşit să se bucure de biruinţa poporului român.

Peste tot zbuciumul s-au aşternut tăcerea şi uitarea. Numai versurile simple şi senine, „aere perennius”, au rămas în filele îngălbenite ale publicaţiilor vremii sale…

Doinel PUIU MĂRGINEANU

Traducere
Ultimele articole