De cel puțin două, trei săptămâni, nu mai am nicio îndoială că singurul lucru care ne așteaptă e prăpădul. Până să trăiesc cu gândul ăsta doar l-am presimțit, nu știu cum să explic, în tot ce se-ntâmplă în jurul meu, dar în ultimul timp m-am și lovit de el, chiar dacă știu că ăsta e doar începutul. Nici nu s-a stabilit încă clar ce și cum și cât o să crească, și deja mie mi s-au mărit toate cheltuielile la ziar. Absolut toate, până și salariul pe care mi-l dau singur și care, asta e, aș fi preferat să rămână la fel. Guvernanții însă au hotărât că trebuie s-o duc mai bine, iar eu pur și simplu nu pot. Bugetul meu nu e ca al lor. Al meu e un sac cu fund.
Și măcinat eu, așa, tot de gânduri negre, într-o bună zi, nu demult, am reușit să zâmbesc. O colaboratoare care mai scrie, din când în când, la ziar, mi-a trimis un mail cu un articol și cu scuze că-mi dă atât de rar texte, dar – zicea ea –, când se așează în fața laptopului îi dispare ca prin farmec orice urmă de inspirație. Palmele i se lipesc de birou și ochii privesc în gol un ecran și mai gol… E și povestea vieții mele. De aia am zâmbit.
Dintr-odată, nu știu cum, dar nu m-am mai simțit singur, iar obiceiul ăsta al meu nu mi s-a mai părut atât de ciudat și de rușinos chiar, fiindcă am ascuns mereu felul în care îmi scriu articolele. De mână. Mai întâi cu stiloul, pe cele pe care le consider importante, ori cu pixul, pe celelalte, și abia apoi le dactilografiez pe calculator. Așa am procedat întotdeauna, adică de când sunt ziarist, chiar și atunci când, pe vremuri, țăcăneam la mașina de scris, cu un singur deget, apoi manuscrisele se trimiteau în tipografie. Și toate astea, mă gândesc eu, probabil fiindcă orice zgomot mi-ar tulbura gândurile, ar striga la ele, și ele s-ar ascunde, speriate. Sunt zeci de ani de-atunci și încă n-am reușit să le conving să fie mai îndrăznețe.
Până acum n-am mai vorbit cu nimeni despre asta pentru că n-am vrut să fiu considerat demodat sau, mai rău, retrograd, fiindcă nu cred că sunt. Cât despre colaboratoarea mea, acum, ca să fiu sincer, nici nu-mi imaginam că scrie altfel decât așa, fiindcă textele ei nu sunt tocmai articole de ziar, ci mai degrabă amintiri din niște ani pe care acum îi mângâie, zâmbind, pe creștetul capului. Au profunzime și parfum. Și-mi mai închipui că, la fel ca și mine, scrie cu stiloul, mai șterge câte-un cuvânt pe ici, pe colo, iar când e gata se uită lung la foile de hârtie, le bate de birou ca să le aranjeze și le lasă la dospit până le transcrie pe laptop. Iar acolo mai modifică vreo frază ori mai adaugă o propoziție. Exact ca mine. Așa-mi imaginez.
Iar doamna asta scrie bine, foarte bine chiar, mult mai bine decât mulți ziariști pe care-i cunosc, iar asta, oricât ar părea de curios, îmi șterge zâmbetul care spuneam că-mi apăruse pe buze. Prăpădul de care vorbeam la început nu se referă doar la cheltuielile care presimt că au să mă sufoce și au să-mi lase ziarul fără aer, adică fără bani, dar văd cum în jur presa toată se năruie. Pe nimeni nu mai interesează nimic, în gând am dat deja foc bibliotecilor și am demolat teatrele, ne mai pasă doar de cele câteva ore de stat în fața televizorului la concursuri cu bucătari și cu români talentați. Și, în felul ăsta, în cel mult cinci ani, doamna mea colaboratoare n-o să mai aibă unde să-și publice amintirile parfumate. Și nici eu, editorialele sau alte texte scrise mai întâi cu pixul.
Dar, la cum mă cunosc, știu că am să lupt pentru ele până la ultima suflare, până la ultima apăsare de tastă, ori mai degrabă până la ultima picătură de cerneală din stilou… Doar e povestea vieții mele.
Adrian CRÂNGANU