Get Adobe Flash player

 Pariul

Eu nu fac decât rar, foarte rar, rămăşaguri, şi nu joc niciodată la pariuri. Mă consider un om mult prea norocos ca să fac greşeala de a forţa mâna destinului în chestiuni atât de neînsemnate cum sunt banii. Dacă, totuşi, mi-am călcat pe inimă şi am pus pariu cu cineva, acela am fost eu însumi şi întotdeauna am câştigat. M-am folosit de el pentru a mă ambiţiona atunci când am vrut să-mi ating un scop, şi doar în ultima instanţă, când toate celelalte metode dăduseră greş. Cum spuneam, n-au fost multe, însă mizele au fost întotdeauna uriaşe pentru mine.

Adeseori m-am întrebat care dintre ele a fost cel mai important, dar n-am reuşit să mă hotărăsc încă. Ştiu doar că ultimul a fost ziarul acesta. Luni întregi, ghinioanele s-au ţinut scai de capul meu şi mi s-au băgat atâtea beţe-n roate din toate părţile, încât de cel puţin zece ori am vrut să las totul baltă şi să mă apuc de altceva. Norocul, însă, acela pe care spuneam că nu-mi place să-l forţez, mi-a întins de fiecare dată mâna şi m-a ajutat să mă ridic. Iar eu am strâns din dinţi, m-am scuturat de praf şi am mers mai departe.

Nu ştiu, poate că numai norocul nu mi-ar fi fost de niciun folos, însă, recunosc, de mare ajutor mi-a fost bogata experienţă în materie de eşecuri. M-am străduit să învăţ câte ceva din fiecare greşeală, însă de puţine ori am şi reuşit, iar asta mi-a făcut întotdeauna drumul până la ţintă de sute de ori mai anevoios. Şi cred că boala cea mai gravă de care am suferit mereu şi de care nici până azi nu m-am vindecat e naivitatea. Dar, cu toate suferinţele pe care mi le provoacă, o prefer oricând celorlalte boli, mai ales că ştiu că, în cazul meu cel puţin, nu există leac pentru ea.

Lucrul ăsta mă face să-mi aduc aminte de un alt pariu pe care până la urmă l-am câştigat. Scrisesem o carte, acum vreo 15 ani, numai eu ştiu cu ce preţ, dar nu contează asta, şi-mi trebuiau bani din sponsorizări. Ceva-ceva am reuşit să strâng, dar nu destui. Un patron mi-a dat tot ce avea în portofel doar fiindcă a considerat că în felul ăsta îşi răscumpără greşeala pe care a comis-o în faţa culturii jucând 20 de ani table în uzină, în loc să citească. Alţii mi-au dat pur şi simplu ca să scape de gura mea. Niciunul n-a fost generos, însă eu m-am bucurat pentru fiecare leu. Apoi, destul de târziu, mi-am amintit că am un verişor căruia îi mergea bine, chiar foarte bine, din moment ce nu ştia ce să mai facă cu banii, şi l-am căutat. Până să ajung la biroul lui, lăsând la o parte faptul că drumul îmi lua o oră, am trecut printre angajaţii care, cu mâinile negre şi pline de vaselină, îndesau în buzunarele salopetelor soioase teancuri de sute şi mii de euro. Pe moment, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior. După cinci drumuri făcute în zadar, am înţeles că piciorul acela l-am primit în fund, dar, naiv cum sunt, nu m-am supărat pe verişorul meu. Mi-a fost doar milă de el şi atât.

Până la urmă, cartea a apărut la o editură cu care nici măcar nu visam că o să colaborez vreodată. Salvarea a venit într-o zi de noiembrie, cu o lapoviţă rară şi tristă, de la un om politic la uşa căruia am bătut, disperat, cu toate că nu-l văzusem niciodată până atunci. Nici azi nu ştiu de ce m-a ajutat, dar a făcut-o, iar eu am înțeles că mi-a fost mai ușor să scriu cartea, decât s-o public.

Erau însă alte vremuri, când politicienii mai dădeau, chiar dacă cu două degete, câte ceva din ce luau cu amândouă mâini. Erau, totuşi, vrmeuri urâte, sau cel puţin aşa le vedeam eu ca ziarist care începuse să-şi bage nasul prin haznalele partidelor. Azi trebuie să mi-l astup, pentru că, de la un timp încoace, totul pute de la o poştă, însă presimt că nici de data asta n-o să se întâmple nimic, pot chiar să pun rămăşag.

Cum însă singurele pariuri pe care le fac sunt doar cele cu mine însumi, la fel am să procedez şi acum. La urma-urmei, chiar dacă pierd, tot câştig.

Adrian CRÂNGANU

Traducere