Adrian CRÂNGANU
Nu întotdeauna am avut puterea de a-mi recunoaşte punctele slabe. În ultimii ani, însă, am făcut-o ori de câte ori am fost pus în situaţia de a fi cinstit, atât cu cei din jur, cât mai ales cu mine însumi. Şi am avut tăria să spun că religia nu e domeniul în care să mă simt tocmai confortabil. De obicei, tac şi ascult, şi, uneori, pun întrebări. Dar niciodată nu rostesc sentinţe, pentru că nu mă pricep. Asta poate şi fiindcă, în 20 de ani de presă, a trebuit să renunţ la orele lungi de lectură de dinainte şi să mă ocup de chestiuni mult mai pragmatice decât cititul. Ori poate din cauză că, în tot acest timp, am avut de-a face mai mult cu oameni fără niciun Dumnezeu, indiferent de poziţia lor socială, decât cu semeni de-ai mei cu credinţă în Cel de Sus.
Dar, oricum ar sta lucrurile, cu siguranţă religia m-a fascinate întotdeauna. Iar două cărţi mi-au rămas întipărite în minte şi în suflet, şi i-am îndemnat pe toţi apropiaţii mei să le citească. Una e ,,Fratricizii”, a lui Nikos Kazantzakis, iar a doua e ,,Părintele Serghi”, de Tolstoi. O carte pentru care, la începutul secolului trecut, Tolstoi a fost excomunicat din rândurile Bisericii Ortodoxe Ruse.
Şi, chiar dacă nu e tocmai ,,ortodox” din punct de vedere gazetăresc ce fac eu acum, am să încerc să povestesc, cât mai pe scurt posibil, ,,Părintele Serghi”. La mijlocul secolului al XIX-lea, un tânăr ofiţer de Gardă Imperială, Stefan Kasatsky, prieten cu Ţarul Nicolae, trebuia să se căsătorească cu o domnişoară de onoare de la Curtea Rusiei, contesa Korotkova. Înainte de nuntă, el află tocmai din gura prietenul şi împăratului său, Nicolae I, că acesta i-a sedus logodnica. Dezamăgit de lumea în care trăia şi trădat de cele mai dragi fiinţe, chipeşul locotenent – fiindcă Tolstoi îl descrie ca fiind de o frumuseţe rară – se călugăreşte şi îşi ia numele de Părintele Serghi. Femeile se îmbulzeau la slujbele oficiate de el şi suspinau pe ascuns. După câţiva ani, călugărul se hotărăşte să-şi pună şi mai tare credinţa la încercare, alegând să se facă schivnic, pleacă în munţi şi îşi găseşte adăpost într-o peşteră, rupt cu totul de lume. Despre el şi despre frumuseţea lui se vorbea însă la Curtea Imperială şi o curtezană celebră pune pariu cu o cetă de nobili fără niciun căpătâi că îl va seduce pe cel care, pentru popor, începea să capete aura unui sfânt. Într-o noapte, dusă cu sania până la peştera părintelui, îi spune acestuia că s-a rătăcit şi îi cere găzduire. Călugărul o primeşte, îi aşterne un pat sărac, iar ea se dezbracă, în încercarea de a-l duce în ispită. La un moment dat, părintele îi spune că merge afară după lemne, şi, când se întoarce, curtezana observă picături de sânge pe jos. Ca să reziste tentaţiei cărnii, călugărul îşi tăiase două degete de la mână. Impresionată, curtezana pleacă în grabă şi, ajunsă la Sankt Petersburg, părăseşte Curtea şi se călugăreşte.
Peste ani, Părintelui i se duce vestea de vindecător. Într-o zi, obosit de minunile pe care le făcea, le spune oamenilor care aşteptau că îi va putea primi abia a doua zi. O femeie necăjită îl roagă să o lase pe fetiţa ei bolnavă şi diformă să doarmă în peştera lui peste noapte. Călugărul o primeşte, şi, în timp ce o privea stand, cu minţile rătăcite, pe un scaun, în el se deşteaptă toate instinctele ţinute în frâu atâta amar de vreme şi o violează. Când înţelege ce a făcut, se tunde, îşi taie barba şi pleacă unde vede cu ochii, punând la îndoială însăşi existenţa lui Dumnezeu.
Asta mă face să cred că Părintele Serghi a fost un om fericit. El a mai avut ceva de pierdut în viaţă.
