Adrian CRÂNGANU
În urmă cu vreo două săptămâni, am găsit în cutia poştală o scrisoare neobişnuită. De fapt, era o bucată de hârtie mai groasă, care semăna la pipăit cu sugativa, şi prima impresie a fost că e găurită în câteva zeci de locuri cu un ac. După ce am întors-o pe toate părţile, convins că e o glumă a cuiva, am citit ce scria, cu litere mari şi verzi, pe ea, şi m-am dumirit. Dacă voiam nişte flori în casă, trebuia să aşez hârtia într-un vas, să o acopăr cu puţină apă, iar a doua zi să pun un strat de pământ deasupra, iar seminţele pe care le conţine – cele pe care eu le luasem drept înţepături de ac – au să încolţească în cel mult o săptămână. Aşa scria compania naţională, una foarte serioasă, care mi-a trimis prin poştă acea hârtie.
Am pus aşadar bucata de hârtie într-o cutie de margarină pe care am spălat-o lună, am turnat un sfert de pahar de apă peste ea, aşa cum sunau instrucţiunile, iar a doua zi am şterpelit din parc doi pumni de pământ de flori, fără să mă vadă poliţiştii locali, şi când am ajuns acasă l-am presărat deasupra. În fiecare zi am picurat apă peste pământul din cutia de margarină şi tot în fiecare zi m-am uitat la micul meu răsad. Tot ce am reuşit să obţin după o săptămână a fost o tulpină firavă cât un fir de păr şi două frunzuliţe de un milimetru fiecare, pe care le-am descoperit după ce m-am uitat înăuntru cu lupa pe care mi-am cumpărat-o ca să citesc ce scrie pe cutiile de medicamente.
Cu toate astea, n-am fost dezamăgit. Mi-am zis doar în gând „lucru românesc!” şi am ridicat din umeri. Seara, am stat în cumpănă dacă să arunc cutia sau s-o păstrez. Şi, mângâindu-i marginile cu degetul arătător, mi-am amintit de vorbele primului-ministru, cuvinte de care se face încă atâta tam-tam, rostite într-o emisiune televizată, în care premierul spunea că greşeala cea mai mare a logicii formale e generalizarea. Şi am înţeles pe loc ce eroare capitală am săvârşit atunci când, pornind de la un biet petic de hârtie înţesat cu seminţe, am putut să cred că tot ce fac românii trebuie să fie neapărat şi prost.
Numai că, în timp, am văzut atâtea, încât cuvintele alea mi-au venit firesc în minte, ca urmare perfect logică a altor lucruri şi întâmplări trăite pe propria-mi piele până atunci. Domnul prim-ministru poate nu ştie – de fapt sigur nu ştie, fiindcă era foarte tânăr pe-atunci –, dar ani de zile, zeci de ani, românii s-au folosit în uzine şi pe şantiere de metodele „potrivenko” şi „ajustov”. Şi nu cred că ştie nici că, pentru români, dintotdeauna încuietoarea cea mai bună a fost cuiul, iar siguranţa cea mai eficientă – sârma.
Ce ştie, însă, premierul, sau cel puţin aşa aş vrea să cred, e că primul cuvânt românesc pe care îl învaţă străinii care vor să facă afaceri la noi e „şpagă”. Am auzit asta din gura lor. Cred, tot aşa, că are habar de incompetenţa de la toate nivelurile şi ştie că suntem conduşi de proşti care fac facultăţi pe bani fără să deschidă măcar un curs, în cinci ani. Că Justiţia îşi taie hălci din roata de caşcaval – şi când e vorba de salarii, şi când e de pensiile din sistemul ei – ca să închidă ochii la toate măgăriile făcute de politicieni şi de oamenii cu bani în văzul întregii ţări. Logic ar fi să ştie.
Eu nu ştiu… Privesc la pământul de flori fără flori… Să-l arunc? Mă gândesc să-l mai ţin, totuşi, până la alegeri. Poate după aia, cine ştie…
