Ce zice lumea? De mirul lumii. În rândul lumii. Om ca lumea. Să fii ca lumea. Vorba lumii. A intrat în gura lumii. De râsul lumii. A te face plăcut lumii. Zilnic auzim aceste sintagme menţionate. Omul se îngrijeşte atât de mult de cele ale lumii, încât uită să mai fie el însuşi. În loc să lase lumea cu ale ei şi să îşi vadă de sufletul său, devine robul acesteia. Lumea este asemenea celui ce se numeşte pe sine prietenul tău, iar atunci când eşti în nevoie, te trădează, îţi întoarce spatele, râzând de neputinţa ta. Întrebarea este dacă îşi doreşte cineva un asemenea prieten. Răspunsul ar fi, categoric, nu. Cu toate acestea, orbit de praful înşelător al deşertăciunii, omul ajunge să se complacă în făţărnicia acestei lumi.

Ce nu vede ochiul lumii? El vede tot, încă, şi prea multe vede. Din păreri neîntemeiate, din vorbe aruncate la glumă, se nasc dileme de genul: Oare acesta este adevărul, sau celălalt?

Treaba lumii este răutatea, cu toate slugile ei: invidia, prefăcătoria, minciuna, linguşirea, bârfa, vorba cea rea şi ucigătoare de suflet. Astăzi lumea rosteşte un lucru. Mâine acel lucru i se pare şters şi caută altul. Poimâine lumea se împiedică în alt lucru mai pigmentat. Lumea trăieşte într-un lanţ nesfârşit, iar cei ce se conformează ei îşi pierd libertatea, dreptul la viaţă. Câţi oameni, atâtea păreri sunt. Dacă un om îţi spune să aşezi un obiect într-un anumit fel, că aşa este bine, se găseşte altul să-ţi sugereze că obiectul îşi are rostul aşezat şi mai dichisit, apoi un altul care îi mustră noua înfăţişare. Lumii, indiferent ce ai face, tot nu-i eşti pe plac. Poţi să te faci după cum spune expresia populară, luntre şi punte, şi tot nu-i intri în voie. A lumii este invidia, şi dacă invidia o roade, cum ai putea să-i fii pe plac? Bun de eşti, lumea încearcă să te dizolve în nefiinţă, roasă de invidie. Rău de eşti, te poartă în vorba ei. Lumea este urechea ce stă la pândă să adune bârfe, ca femeia ce nu are altă ocupaţie în această viaţă decât grija altora. Pe lume poţi să o poleieşti cu aur şi pietre scumpe, şi tot n-o mulţumeşti, cum nu se lasă mulţumită femeia uşoară de cadourile oferite de cel căruia i-a furat minţile, până ce nu-l ruinează şi-i stinge viaţa din oase.

Faţa lumii pare roşie şi plină de viaţă. Ochiul ei înşealător pare să fie întruchiparea înţelepciunii, căci multe a văzut ea. Sufletul lumii este însă amar. Multe a văzut ochiul lumii, şi ea tot nu s-a înţelepţit. A aruncat cele bune, îmbrăţişând invidia, şi a adunat în coşu-i cele rele, care au dat pe de lături ca un vulcan şi timpul a aşternut uitarea peste toate deşertăciunile ce păreau atât de importante în momentul când erau elogiate.

Toată mirarea ţine trei zile, este o altă faţă a deşertăciunii acestei lumi. Lumea este simbolul morţii, a tot ceea ce este trecător, dar majoritatea, orbiţi de a se face plăcuţi lumii, îşi uită propria viaţă.

Omul ar trebui să închidă ochii faţă de cele trecătoare ale lumii şi să pună preţ pe lucrurile simple, dar atât de valoroase, ale vieţii, să fie mulţumit cu liniştea colibei sale, după cum spunea bătrâna din opera Moara cu noroc, a scriitorului Ioan Slavici. Dacă omul îşi aşterne viaţa sa departe de orice formă a răutăţii, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, ar putea să fie fericit şi ar putea să îşi găsească acea fântână vie a vieţii sale, acel talant pe care să îl cultive în limişte, cu pasiune, fără a se întreba ce spun cei ce stau să îţi numere şi ţiglele de pe casă.

Omul care pune gura lumii, părerile ei înşelătoare, care azi îl elogiază pe el cu o faţă, râzând de acelaşi el cu altă faţă, pentru ca mâine să îi întoarcă spatele în favoarea altuia, mai presus de darurile adevărate primite de la Dumnezeu, familie, prieteni, credinţă, dragoste, este asemenea cârtiţei care nu vede lumina decât atunci când este prea târziu şi moare în faţa strălucirii ei.

Există fraţi care se judecă pentru averi, iar când aurul le surâde, vine la poartă moartea, sau dacă nu vine moartea să-i pedepsească şi apucă să se bucure de strălucirea celor materiale, pentru care a călcat în picioare suflete, vine duhul răutăţii şi pune stăpânire pe viaţa lui, orbindu-l cu ale sale până îşi pierde sufletul. Dezumanizarea aduce după sine şi moartea spirituală.

E adevărat că trăim într-o societate şi aceasta se ghidează după anumite legi. Şi Universul infinit îşi are legile lui, altfel ar fi totul un haos. Noi trebuie să respectăm legile lumii care nu te depărtează de la ceea ce este moral. Nu am spus să ne izolăm şi să trăim precum sălbaticii din copaci. Am îndemnat omul să discearnă între bine şi rău. Ale lumii sunt deşertăciunile. Invidia lumii a dat naştere marilor războaie din istorie. Invidia lumii a destrămat familii şi a rupt adevărate prietenii. Trebuie doar să fii chibzuit, să dai Cezarului ce este al lui, după cum ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos, apoi să ne vedem în linişte de cele înălţătoare.

Omul ajuns sclavul celor materiale ajunge să se supună lumii apelând la toate vicleşugurile ei, spre a-şi mări punga, uitând de cele spirituale, de înţelepciune, de dragoste, credinţă, de prietenii adevăraţi. Ochiul înşelător al lumii îl face să pară puternic. Pentru început, nedreptatea pare să triumfe împotriva adevărului, dar toate lucrurile acestei lumi supuse deşertăciunii se vor risipi, şi dreptatea, blândeţea, bunătatea se vor aşeza peste tot ce au năpăstuit, ca o adiere de vânt mângâietor.

Cei care au înşelat ca să îşi îndese sacul fără fund cu cele materiale ale lumii vor da răspuns pentru faptele lor, în timp ce aceia ce au dat de la ei ca să ajute pe cei aflaţi în suferinţă, în nevoi, trăind în simplitate şi cu sufletul alb asemenea florilor ce îmbracă prunii primăvara, trezind natura la viaţă, îşi vor primi răsplata. Toate îşi primesc plata mai devreme sau mai târziu, iar plata va fi în funcţie de munca depusă. Nimeni nu munceşte degeaba. Atâta doar că unii muncesc spre pierzare, iar alţii spre mângâiere.

„Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuiau ei oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile grase le-aţi junghiat, iar turma nu aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă nu aţi lecuit-o şi pe cea rănită nu aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. Şi ele neavând păstor s-au risipit, şi risipindu-se, au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului.“ (Iezechel 34, 2-5)

Cei care se fac robii lucrurilor materiale ale lumii acesteia şi se poartă după rânduiala deşertăciunii ei, sunt asemenea păstorilor din proorocia lui Iezechel. Îşi văd doar de chipul văruit şi îşi măresc punga. Pozează în modele demne de urmat, dar ei sunt modelele lumii acesteia, şi nu modelele adevărului, înţelepciunii şi iubirii. Cei care sunt slujitorii dreptăţii se deosebesc de monumentele văruite prin modestia fiinţei lor, prin blândeţea sufletului, prin căldura dragostei ce o artă când se sacrifică pe sine însuşi spre a-şi ajuta aproapele, chiar dacă acesta l-a lovit cândva şi cu piatra, după legile acestei lumi.

Dacă cei puşi să conducă dau un exemplu greşit, cei fără temelii puternice se pierd. O oaie dacă se aruncă în pârâu, se iau după ea altele sute. Fiarele câmpului sunt duhurile răutăţii: invidia, ura, minciuna, nedreptatea, falsitatea etc. Fiarele câmpului au putere dacă omul de rând îl vede pe cel pus pentru el ca model, fie el împărat sau păstor, fie una din marile personalităţi ale lumii mondene din zilele noastre, săvârşind fapte ale deşertăciunii. Problema este că mai credincios este un câine stăpânului, decât cei ajunşi sus mânaţi de interese.

Fiecare ar trebui să se cerceteze pe sine însuşi şi să nu slujească omul ca pe Dumnezeu. Să vadă chipul lui Dumnezeu în om şi să-l ajute pe acesta în toate nevoile, dar să-i slujească lui Dumnezeu. Substituindu-l pe Dumnezeu unui om ce este pus de legile lumii să te conducă, vei greşi. Lumea aceasta este supusă greşelii datorită căderii omului în păcat în grădina Edenului, astfel că toţi oamenii pot să greşească.

Înţeleptul deosebeşte binele de rău şi, în modestia lui, săvârşeşte fapte vrednice. Ele îi strigă numele. Neînţeleptul se laudă, iar faptele lui îl lovesc peste obraz. Lumea este asemenea neînţeleptului. Vorbeşte mult, se laudă, bârfeşte, este invidioasă şi se îneacă în propria ei deşertăciune, în propria-i amărăciune.

Sfatul meu pentru fiecare om este să lase sintagmele de genul Ce spune lumea?, depărtându-se de ochiul ei înşelător, şi să preţuiască darurile primite de la Dumnezeu.

Pr. Ion TURNEA