Am fost de multe ori obosit sau bolnav, trist sau plictisit şi fără niciun chef de scris, dar parcă niciodată nu mi-a fost mai greu ca acum să pun mâna pe stilou şi să m-apuc de editorial. Şi cred că totul porneşte de la starea care m-a cuprins în urmă cu câteva zile şi pe care aş numi-o, într-un singur cuvânt, lehamite. Prima dată mi-a fost rău, un rău fizic, a-nceput să mă doară capul, apoi m-a luat cu greaţă, mai-mai să vomit pe covorul din cameră, ceva foarte asemănător cu momentele când te-apucă criza de fiere, pe urmă am simţit o slăbiciune în tot corpul, până când pur şi simplu nu m-am mai putut ţine drept în scaun şi a trebuit să mă întind pe canapea. Am băut pe nerăsuflate un pahar cu apă şi abia atunci mi-am mai venit puţin în fire. Totuşi, vedeam televizorul ca prin ceaţă, cuvintele ajungeau greu la mine, de parcă ar fi străbătut distanţe de mii de kilometri şi-ar fi trecut prin nori de vată, şi-mi simţeam creierul apăsat din toate părţile de mâini nevăzute.

Îmi era cumva şi ciudă, fiindcă începusem să fiu dezamăgit de mine însumi. Îmi înşelam toate aşteptările. Dacă până atunci crezusem că e greu să-l mai faci pe unul ca mine să sară în sus de bucurie sau să vomite de scârbă, de data asta m-am convins că sunt mult mai slab de duh decât îmi închipuiam cu o aroganţă de care nu credeam că sufăr. Platoşa pe care, credeam eu, anii o cimentaseră în jurul sentimentelor mele s-a dovedit în realitate mai subţire ca o foaie de hârtie. Nu înţelegeam cum de aşa ceva s-a putut întâmpla şi de aici şi ciuda pe mine însumi. Doar viaţa m-a îngenunchiat şi m-a tras de urechi de multe ori, şi tot ea m-a pălmuit ori m-a făcut să merg prin lături, uneori până la glezne, alteori până la gât, şi eram sigur că trebuie să dai serios cu sufletul şi cu nervii mei de pământ ca să-mi stârneşti o emoţie cât de mică.

Că nu e chiar aşa, m-am convins săptămâna trecută. Lucram şi eram foarte concentrat, dar m-am oprit la mijlocul unui articol la care scriam doar fiindcă la televizor, pe care de obicei nu-l bag în seamă, gogomăniile începeau să se transforme în inepţii şi apoi în aberaţii. Cunoşteam foarte bine toată povestea Antenelor şi am o părere despre justiţia din România pe care prefer s-o ţin pentru mine, dar de data asta chiar nu vedeam rostul circului fără bani făcut în ditamai Senatul, şi când spun aşa mă gândesc la numărul parlamentarilor şi la hardubaia de palat în care se ascund ei de lege, şi în niciun caz la valoarea lui. Pe partea cealaltă, nu l-am înţeles absolut deloc pe premierul Cioloş, care ştia exact unde  se duce şi la ce să se aştepte de la nişte oameni care, după incidentul de la Clubul Colectiv, se ascunseseră ca gândacii prin toate crăpăturile şi, după ce românii au uitat, aşa cum le stă în fire, de la mână pân’ la gură, au ieşit iarăşi la lumină. Ca să n-o mai lungesc cu ei, spun simplu, eu în locul lui nu m-aş fi dus şi gata. Să văd ce puteau să-mi facă.

Acum, după ce am aşternut pe hârtie toate astea, cred că înţeleg de unde mi se trag şi durerile de cap, şi starea de vomă, şi sfârşeala care m-a făcut să mă întind pe canapea: de la veninul cu care senatorii împroşcau când, dezlănţuiţi, onctuoşi, perfizi, ori insolenţi, cereau să se repare dreptatea cu o mare nedreptate.

Veninul lor mi-a perforat armura. E plină de găuri şi parcă arsă cu ţigara. Am s-o arunc şi am să lupt de-acum cu ce mi-a mai rămas: într-o mână cu ştampila, ca o sabie, şi-n cealaltă am să strâng, ca pe un scut, buletinul de vot. Deja am învins…

Adrian CRÂNGANU